Pe ce te „așezi”?
Nu știu pe ce anume ”te așezi” când te întâlnești cu celălalt. Probabil ți se întinde un taburet, un scaun, un fotoliu; sau poate, fără pretenții, rămâneți ambii în picioare. Și, evident, continui interacțiunea.
Pe ce te „așezi”? Atenție la „triunghiul dramatic”
Distribuie cu:
Se-ntâmplă însă, chiar dacă nu îți așezi ființa pe ceva, dar ascultând problema celuilalt, să patinezi către postúri relaționale eronate: te poți grăbi să dai răspunsuri impulsive, îți poți reține nefiresc emoția, te poți culpabiliza (că nu ai soluții), sau te repezi să inventezi neapărat ceva… La prima vedere, lucurile par naturale. Dacă ți-e dragă persoana, este cel puțin, normal să faci ceva pentru problema sa. Mai mult decât firesc este să te implici. Dar dacă nu rămâi atent, riști ca să deraiezi aiurea, fără raționament, în ipostaze distorsionate de comportament,
Există în psihologia tranzacțională, o schemă relațională, numită triunghiul dramatic – al lui S. Karpman. Acest analist ne avertizează că ar trebui să fim atenți la ce comitem când ne raportăm la insul de lângă noi. Căci s-ar putea să o pățim. Suntem de fiecare dată aproape de un fel de Triunghi al Bermudelor al relațiilor, în care putem aluneca periculos.Să-l observăm:
Să zicem că un ins îți spune oful său: e chiar nenorocit, are probleme mari, relaționale, economice, de sănătate, etc. Bunul simț (pe care presupunem că îl are fiecare dintre noi) te îndeamnă să nu stai indiferent: vrei să-l ajuți. Măcar o vorbă bună poți să-i spui. Nimic greșit în treaba asta! Dimpotrivă: de apreciat! Dar dacă îți asumi această ”vorbă bună”, sau orice alt ajutor, din ipostaza de salvator, te-arunci rapid în jocul unsuros al triunghiului dramatic. Pentru că celălalt devine, pentru tine, brusc o victimă. Pe care acum vrei s-o salvezi. Rolul de salvator este pretențios: el vrea să le rezolve pe toate, crede că este datoria sa să le soluționeze, să pună la punct,… Însă, în general (și viața ne-o arată) este aproape imposibil să le rezolvi ”perfect” pe toate. (Nu că nu ai dori!) Însă nu reușim. Ideea de salvator se naște, de fapt, din profunde stări de culpabilitate. Pe care nu ți le-ai iertat. Acum, această neiertare te îndeamnă să-ți recuperi erorile comise, ”rezolvându-i” inerent pe alții. Și pentru că te chinui, și nu poți, treptat devii tu însuți nepuntincios. Mai mult: începi să suferi că nu faci prea multe pentru interlocutorul tău. Ba chiar te chinuie însăși durerea sa: devii tu amărât! Astfel, aluneci tu din rolul de salvator în cel de victimă. Ești victima problemei celuilalt, pe care n-o poți rezolva. Iar el, fără să vrea, devine pentru tine un persecutor. Acum, el este cel care-ți provoacă necazul, suferința: suferi (paradoxal) din cauza nenorocirii lui. Și pentru că, la un moment dat, își dă el însuși seama de aceasta, se așază, inerent în rolul de salvator. Interesant: acum dorește el să te ”rezolve” pe tine. Se simte vinovat de starea ta și vrea să te remedieze. (Și crede că poate!) Însă, din nou e clar: a debutat, la rândul său, greșit, plasându-se în rolul de salvator. Și, pentru că așa nu va putea să-ți fie de ajutor, devine iar o victimă: a neputinței ce o simte față de problema ta. Iar tu, ciudat, devii persecutorul lui. Și tot așa… Dai dintr-un colț într-altul, jucând amețit schema triunghiului dramatic. Te vei ”plimba” chinuitor, pe rând, prin rolurile de: salvatror, victimă, persecutor. Aceasta nu îți face numai ție rău: ci derutezi și chiar îngreunezi și starea celuilalt.
Sigur, o astfel de ecuație se remediază. Printr-un examen corect de conștiință și prin asumarea, cu smerenie, a rolului adevărat. Dar înainte de aceasta, avem nevoie noi să știm care e identitatea noastră. Ce, cine suntem, în fața celuilalt? Isus ne transmitea o conștiință clară a rolului pe care îl avea în lume. Deși este Mântuitor (deci Salvator), proclamă cu smerenie: ”eu sunt în mijlocul vostru, ca unul care slujește” (Lc 22,27). Aceasta e o lecție profundă pentru noi. Slujirea nu este o diluare a valorii personale. Nu înseamnă așezarea în stare de indolență față de problema celuilalt. Nu-înseamnă să te resemnezi. Ci, dimpotrivă, te implici cu toată persoana ta. Însă o faci senin, știind că unul singur este Salvatorul: Dumnezeu. Iar tu un slujitor, care te bizui pe lucrarea sa. Însă, ca orice slujitor profund, vei dărui tot cu iubire. Acesta este ajutorul real, care îți face bine ție și celui cu care interacționezi.
***
Material publicat în ediția tipărită a revistei Mesagerul sfântului Anton, An XXVI, nr. 154, mai-iunie 2019.
