„Părinții” noștri au visat
Există un verset în „Cartea profetului Ioel”, pe care papa Francisc îl amintește deseori în întâlnirile cu tinerii și cu persoanele vârstnice. L-a pomenit chiar și în discursul pe care l-a ținut cu ocazia vizitei pe care a făcut-o anul trecut la Iași: „Voi revărsa Duhul meu peste orice făptură: vor profeți fiii voștri și fiicele voastre, bătrânii voștri vor avea vise și tinerii voștri vor avea viziuni” (Il 3,2).
30 de ani de la redeschiderea Seminarului franciscan
Distribuie cu:
Ziua de 2 mai 1990 este una semnificativă pentru începuturile reconstruirii Provinciei Franciscane „Sf. Iosif” din România, după decenii de suprimare comunistă, întrucât a însemnat deschiderea primei case de formare pentru tinerii dornici să îmbrățișeze forma de viață a sfântului Francisc din Assisi.
La 30 de ani de la acest eveniment, care a marcat istoria recentă a familiei franciscane conventuale din România, acele începuturi capătă deja un contur de poveste, și ar putea părea de-a dreptul basme, dacă nu ar exista încă protagoniști ai acelor vremuri, ei înșiși beneficiari ai unor decizii îndrăznețe luate de câțiva frați, mai mult în virtutea credinței decât a în baza unor calcule de conjunctură sau ale unor condiții materiale atractive.
În 1990, 2 mai, a fost într-o zi de miercuri. În ziua precedentă, pe 1 mai 1990, la Iași, tocmai fusese consacrat întru episcopat Mons. Petru Gherghel, până atunci Ordinarius al Diecezei romano-catolice moldave. Evenimentul era în sine un semn de speranță în privința „reînnodării istoriei” Bisericii locale după decenii de opresiune.
La Nisiporești, în casa parohială, părintele Petru Albert, secundat discret, dar fidel, de părintele Anton Olaru, ambii ajunși deja la o vârstă când alte persoane se gândesc firesc „unde să se retragă”, vibrau încă, conduși de Duhul lui Dumnezeu, de visuri mărețe (cf. Il 3,1). Ei reprezentau cumva acel „rest” al vechii familii franciscane, care continua să spere, „împotriva oricărei speranțe”, că vor deveni „părinții” multor fii spirituali (cf. Rom 4,18), dornici să-l urmeze pe Mântuitorul Cristos, pe urmele Sărăcuțului din Assisi. Iar Dumnezeu le-a ascultat dorința, adică rugăciunea, căci, potrivit sfântului Augustin: „rugăciunea este o gimnastică a dorinței”.
Părintele Albert, inspirat de Dumnezeu, a înțeles în primele luni ale anului ’90 că a sosit timpul potrivit să înfăptuiască ceea ce a visat toată viața. Un vis ce nu a scăpat nici măcar rețelei informative a aparatului opresiv al Securității comuniste. Iată-l redat într-o notă informativă din 23 mai 1954: „Eu iubesc foarte mult tineretul catolic, – i se destăinuia părintele Albert unui apropiat. Când văd un elev și mai ales un student catolic care duce lipsuri mari mi se rupe inima de durere și mi-aș da și cămașa de pe mine căci tineretul catolic bun, este mândria Bisericii locale. De aceea tare aș dori să-i adun să trăiască o viață comună, să se simtă ca frații. Noi franciscanii vom face mult de aici înainte pentru tineretul catolic. În vederea acestui scop mă pregătesc zilnic, căci voi avea o misiune înaltă în curând”. Vis profetic! „Bătrânii voștri vor avea vise…” (Il 3,2).
Acel „în curând”, mult așteptat, avea să ivească după 36 de ani, când 30 de tineri, cu vârsta cuprinsă între 16 și 30 de ani, din diferite localități și cu diverse experiențe de viață, au bătut sfioși, dar sinceri, la ușa casei parohiale din Nisiporești, cu gândul de a începe un nou drum de credință sub îndrumarea urmașilor sfântului Francisc.
Cum a fost acea experiență „fondatoare” de la începutul lunii mai a anului 1990, puteți afla din mărturia fr. Silvestru Bejan, ce sperăm să inspire mulți „tineri să aibă viziuni” (Il 3,2).
* * *
Mărturia fr. Silvestru Bejan, despre redeschiderea Seminarului franciscan, Nisiporești, după 30 de ani, o puteți citi aici.
