30 de ani de la redeschiderea Seminarului franciscan

Distribuie cu:

1. Cum ați aflat că există o nouă Casă de formare franciscană la Nisiporești?
Am aflat de Casa de formare franciscană din Nisiporești la începutul lunii ianuarie 1990 de la părintele paroh de Galbeni, pr. Valeriu Mărtișcă, nepotul confratelui nostru pr. Petru Albert.

2. Știați ceva, în acea perioadă, despre frații franciscani?
Bunicii, părinții și persoanele mai în vârstă din Galbeni mi-au vorbit încă din copilărie despre preotul franciscan Anton Olaru care a fost parohul comunități între anii 1951-1957. Bunica mea Anița, avea în cameră o icoană a sfântului Francisc de Assisi primind stigmatele pe muntele Verna, care îmi atrăgea atenția ori de câte mergeam în vizită la ea. Am avut ocazia să-l întâlnesc pe confratele Ioan Minuț și pe confratele Anton Roca, care din anul 1970 a locuit la Nicolae Bălcescu și venea des la Galbeni pentru a ajuta în pastorație. Modul lui de a celebra Liturghia, curajul și tăria pe care mi-o transmitea, m-au impresionat și m-au întărit mult în credință. L-am întâlnit deseori la biserică, pe stradă și la bunici pe medicul Martin Benedict, pe care îl consideram cu toții un om deosebit. După moartea lui, în anul 1986, am înțeles și de ce acel om era și trăia altfel: era preot franciscan.

3. Ce v-a determinat „să lăsați toate” și să vă alăturați lor?
Am ales să intru în familia franciscană pentru că am simțit și văzut în preoții franciscani amintiți mai sus un alt mod de a-l trăi pe Cristos. Viața franciscană mă atrăgea și corespundea înclinației mele spirituale.

4. Când s-a deschis oficial casa de formare?
Casa de formare s-a deschis la Nisiporești (NT), în ziua de miercuri 2 mai 1990.

5. Care era ambianța generală și spiritul tinerilor veniți la Nisiporești?
În comunism am fost privați de libertate și de prospective. La Nisiporești, simțeam că începem o viață nouă. Se deschideau noi orizonturi ce depășeau chiar și granițele țării. Eram entuziaști, dornici și plini de speranță. Eram conștienți că nu va fi ușor și că vom întâmpina multe greutăți, dar totuși, credeam și plănuiam lucruri mari și total diferite față de ceea ce trăisem până atunci.

6. Câți tineri au cerut să intre în prima serie?
Înscrierile s-au făcut începând cu luna ianuarie 1990. Pe 18 aprilie, la Nisiporești, în a patra zi de Paști, am susținut un examen scris, după care, ne-am prezentat în fața unei comisii formată din: pr. Gheorghe Pătrașcu, Ministru provincial, pr. Iosif Sabău, Secretar și asistent provincial și pr. Petru Albert, principalul promotor al Casei de formare. În urma examinării, comisia a selectat un număr de treizeci de tineri (cu vârsta între 16-30 de ani) pe baza următoarelor criterii: disponibilitatea locurilor din Casa de formare, stare de sănătate bună, posesia unei diplome de bacalaureat și prezența posibilă începând cu data deschiderii (cei care aveau un loc de muncă sau urmau o școală, trebuiau mai întâi să-și încheie legal activitatea sau cursurile).

7. Cine v-a primit și cine s-a ocupat direct de voi?
Am fost primiți de pr. Petru Albert, Rector și profesor și de pr. Anton Olaru, profesor. La scurt timp a venit și pr. Eugen Blăjuț sr. ca părinte spiritual și profesor.

8. Cum erau condițiile materiale și ce greutăți ați întâmpinat?
Conducerea Provinciei s-a străduit să ne ofere condiții de formare decente. Unele dintre lucrurile necesare le-am adus de acasă. Primeam multe ajutoare și din străinătate. Greutățile au început ceva mai târziu. Mulți tineri, aflând de deschiderea Casei de formare, au cerut să fie primiți și ei în familia franciscană. Spațiul existent era deja restrâns și, ca urmare, au început modificările. După construirea unei toalete în grădină, a urmat transformarea garajului și a grajdului în dormitoare (pentru vacile care ne dădeau lapte am găsit un alt lăcaș). Sala de clasă, situată în camera mare din stânga de la etaj, a fost mutată la subsolul clădirii unde se afla dormitorul cel mare. Se mânca pe hol și în refector în două serii.

9. Ce activități aveați și cum se desfășura o zi?
Rugăciune, studiu, muncă și odihnă. Acestea erau activitățile noastre. Ne rugam în biserica parohială. După cursuri, studiam pe unde găseam un loc liniștit: în clasă, în curtea bisericii și la umbra crucilor din cimitir. Deseori, ne adunam în jurul mormântului fericitei Veronica Antal și îi ceream ajutorul. Munceam prin grădină, grajd, curtea cimitirului și în general ne autogospodăream. În zilele de joi și de duminică, după amiază, jucam fotbal pe terenul de la Botești sau mergeam la scăldat la râul Moldova.

10. Se mai simțea teama specifică din timpul fostului regim?
Teama nu mai exista, însă nu te poți debarasa ușor de o mentalitate înrădăcinată. Ai nevoie de timp. Nici o schimbare radicală nu se poate obține într-o singură zi, dar dacă fiecare zi este dedicată schimbării radicale, aceasta se poate dobândi.

11. Câți ați mers mai departe la noviciat și după ce criterii au fost selectați candidații?
Prima serie de noviciat a început la Luizi Călugură în ziua de 3 octombrie 1990. Eram 33 de novici sub îndrumarea Magistrului pr. Gheorghe Pătrașcu. Criteriile de selecție au fost: disponibilitatea locurilor din conventul Luizi Călugăra, posesia unei diplome de bacalaureat și ordinea vârstei.

12. Cum vi se pare acum, după 30 de ani, acea experiență de la începutul formării?
Mai întâi, trebuie găsite criteriile potrivite pentru a evalua realitatea. Adesea suntem prea superficiali și judecăm lucrurile nu în baza finalităților sau a esenței lor, ci mai degrabă în considerarea lucrurilor imediate, în evaluarea persoanelor, în utilitatea practică pe care o putem obține. Trebuie să revenim la începuturi și să înțelegem onestitatea intențiilor Provinciei noastre și conștientizarea de a putea acționa și prin limitele umane ale fiecăruia dintre noi. Avem nevoie de o viziune mai largă și mai pozitivă; o mai mare încredere în așteptare. Formarea, maturizarea este lentă prin definiție și necesită răbdare și disponibilitate. Lucrurile mari se construiesc cu pași mici și cu multă pasiune în fiecare zi.

13. În baza acestei experiențe ce i-ați sfătui pe frații mai tineri care se află la începutul formării?
Să aibă curaj și să fie protagoniști. Să nu delege sarcinile proprii altor persoane sau structuri. Nu poți fi întotdeauna la fereastră doar pentru a urmări ce se întâmplă în jurul tău. „Șantierul” Ordinului franciscan este deschis, trebuie să-ți sufleci mânecile și să te apuci de treabă.

14. Dacă mai doriți să adăugați și altceva…
Aș vrea să închei cu un episod semnificativ din Izvoarele Franciscane: „La Zancato, sat în apropiere de Anagni, un cavaler, numit Gerardo, își pierduse vederea în totalitate. S-a întâmplat că doi frați minori, întorcându-se din străinătate, s-au îndreptat spre casa lui, ca să fie găzduiți. Aceștia, fiind primiți cu mare cinste de întreaga familie și tratați cu toată bunăvoința, nu și-au dat seama de orbirea gazdei. Apoi, s-au dus la locuința fraților, ce se afla la o depărtare de șase mile și au rămas acolo vreme de opt zile. Într-o noapte, Fericitul Francisc i-a apărut unuia dintre ei în timpul somnului (Mt 2,13.19-20) spunându-i: «Scoală-te și grăbește-te, împreună cu însoțitorul tău, la casa gazdei voastre, căci m-a cinstit pe mine în persoana voastră și în numele meu v-a oferit găzduire! Dați-i ceva, în schimbul plăcutei ospitalități, celui care v-a cinstit»”. (Toma de Celano, Tratatul despre minuni, 117).

Cavalerul Gerardo este orb, dar observă prezența fraților și îi găzduiește în casa sa. Nu vede, însă poate asculta mersul pașilor și vocea lor. Cei doi frați în schimb, deși văd, sunt orbi. Poate plini de gânduri, obosiți? Poate prea tineri sau prea în vârstă? Preocupați poate de numărul tot mai scăzut de vocații, de proiectele Proviinciei, de frații care ne părăsesc? Probleme reale, uneori dramatice, dar problemele sunt și multe altele, uneori denunțate deschis ca forme de orbire a timpului nostru: individualismul, comoditatea, lumescul, indiferența… Prea obosiți poate în fața noilor situații ale Bisericii? Prea ocupați poate pentru a vedea și a gândi pe mai departe și pentru a respira un aer nou curat! Frații Provinciei noastre care au trecut prin două războaie mondiale și prin comunism, nu au fost orbiți de încercări, au sperat cu ochii deschiși și au privit mai departe cu încredere. Și au reușit. Să căutăm și noi la rândul nostru, noi expresii care să răspundă nevoilor actuale, să ne deschidem la noi orizonturi împreună cu și pentru întreaga Biserică.

Fr. Silvestru Bejan
Curia generală – Roma
Secretariatul general
Redactor „Commentarium Ordinis”

Distribuie cu: