Veronica Antal, fecioară, martiră (1935-1958)

Distribuie cu:

Cea mai mare dintre cei patru copii ai familiei, Veronica Antal s-a născut pe 7 decembrie 1935 în micul sat Nisiporeşti din regiunea Moldova, în nord-estul României. Profund religios pe timpul Veronicăi, satul a rămas în mare parte la fel și astăzi. Deși multe dintre biserici cuprind până la o mie de oameni, la celebrări, în mod normal, sunt atât de mulți încât asistă și de afară, chiar dacă sunt temperaturi foarte scăzute. Nu este de mirare că o atare trăire a credinţei favorizează vocaţiile. De fapt, din această regiune provine fiecare preot român.

Această trăire a credinţei datează din vremea apostolilor. Conform articolului din 2005 al Register, „se crede că apostolul Andrei a adus creștinismul în România în primul secol. Deși schisma din 1054 a împărțit Biserica între Est și Vest, mulți dintre creștini i-au rămas fideli papei. Secolele de invazii tătare au ucis sau au redus la sclavie mare parte din populaţia catolică. Dar la începutul secolului al XVIII-lea, un mare val de catolici care fugiseră de persecuţie în Transilvania, în partea occidentală a Carpaţilor, au început să revină şi să repopuleze Moldova”.

Pe vremea Veronică, două treimi din satul ei era locuit de catolici. Catolicii erau 88% în satul vecin Hălăuceşti, unde ea participa de obicei la Liturghie. Într-o ţară cu 80% din populaţie ortodoxă, acest lucru este remarcabil. În plus, judeţul Veronicăi are mai multe mănăstiri şi convente la metru pătrat decât orice altă zonă din lume. Dar aşa cum regiunea a fost de mult timp profund catolică, la fel a fost şi profund sărăcită. Agricultura este ocupația de bază, iar fermierii abia câștigă cele necesare pentru traiul lor. Deoarece supraviețuirea lor depindea de munca la câmp a ambilor părinți, ei o lăsau pe Veronica în grija zilnică a bunicii ei. Din momentul în care Veronica a început să vorbească, această bunică a învățat-o catehismul și cum să se roage. În fiecare zi, Veronica mergea pe jos 8 kilometri până în satul Hălăuceşti pentru a participa la liturghie, chiar şi în zilele cele mai reci. S-a alăturat corului la 16 ani, a deveni membră a Miliţiei Imaculate a sfântului Maximilian Kolbe, se ruga zilnic rozariul şi citea despre sfinţi, de exemplu despre noua canonizată Maria Goretti, pe care o admira foarte mult. Şi-a construit şi o chilie lângă casă, asemenea unui ermitaj, şi se retrăgea acolo pentru a petrece ore în şir în rugăciune. În fiecare zi de joi participa alături de alţii la adoraţie în biserica din Nisiporeşti.

În afara acestor practici tăcute, intime, era o tânără femeie obişnuită. Torcea lână împreună cu mama ei, cosea haine tradiţionale şi muncea la câmp cu familia ei. Când unii greşeau faţă de Veronica, ea îi ierta imediat. Dacă o persoană era bolnavă ori bătrână şi singură, ea o vizita. Dacă o mamă era bolnavă sau epuizată, ea avea grijă de copilul ei. Ajuta la pregătirea celor mici din satul ei pentru prima lor Împărtăşanie.

Desigur, şi alţii făceau aceleaşi lucruri. Însă, aşa cum Dieceza de Iaşi notează pe site-ul propriu, „În decursul scurtei sale vieţi nu a făcut nimic extraordinar, în afară de faptul că şi-a trăit vocaţia ei de creştină la un nivel superior faţă de cel obişnuit al altor credincioşi. Moartea ei sfântă este, deci, rodul unei vieţi sfinte, rodul fidelităţii sale faţă de acel Dumnezeu în care inima ei de tânără credea cu fermitate.”

Date fiind toate acestea, nu este de mirare că Veronica era îndrăgostită de Isus și că dorea foarte mult să-l slujească ca femeie consacrată într-un convent din acea parte şi într-un ordin religios care să-i permită să-i ajute pe copiii, pe care îi iubea. Însă, după venirea la putere a comuniştilor, guvernul a închis astfel de instituţii. De aceea, sub îndrumarea directorului ei spiritual, Pr. Alois Donea, a devenit franciscană terțiară și a făcut vot de castitate în privat.

Pe 24 august 1958, a mers la Hălăuceşti pentru a participa la administrarea Mirului de către episcopul Petru Pleșca. Prietenii își amintesc că arăta neobișnuit de serioasă și de tristă. Să fi avut o presimțire a ceea ce avea să se întâmple?

După ce a făcut ordine în sacristie și a servit masa împreună cu prietenii, a pornit la drum înapoi spre Nisiporeşti.

Așa cum documentează Cauza de canonizare și cum atestă articolele de știri, pe drum, un bărbat dintr-un sat îndepărtat care o cunoștea pe Veronica a oprit-o. Pavel Mocanu tocmai își petrecuse ziua în vizită la prietena lui și era beat. A luat în râs votul de castitate al Veronicăi. I-a făcut propuneri indecente. Apoi a împins-o într-un lan de porumb și a încercat să o violeze.

Ea însă s-a luptat cu el, iar el, pentru a se răzbuna, a înjunghiat-o, lăsând-o să moară. Când s-a întors la ea, mai mult pentru a-i îngropa trupul, a rămas surprins să constate că era încă vie, așa că a continuat să o înjunghie – de 42 de ori. A abandonat-o din nou, dar nu înainte de a pune pe trupul ei doi știuleți de porumb în formă de cruce.

Trupul ei neînsuflețit nu a fost găsit decât după două zile, când niște oameni merși să muncească la câmp au descoperit-o cu fața în jos într-o baltă de sânge, strângând în mână rozariul. După înmormântarea ei, mormântul ei a fost acoperit cu panglici albe pe care scria, „Ai luptat curajoasă pentru curăție”, oamenii din sat considerând-o o sfântă şi numind-o „Crin însângerat” și „Martira curăției”.

Mocanu aproape că scăpase fără a fi acuzat de crimă. În investigarea crimei, poliția a arestat trei suspecți, inclusiv pe Mocanu, și i-a reținut pe fiecare pentru mai bine de jumătate de an. În cele din urmă, ceilalți doi au fost condamnați pentru crimă având la bază numai mărturia lor obținută prin tortură. Unul dintre ei a fost condamnat la moarte, celălalt la 25 de ani de închisoare.

Dar sora Veronicăi nu era convinsă, şi a convins autorităţile să redeschidă dosarul. A fost adus un renumit detectiv, care a ajuns la concluzia că cei doi nu săvârşiseră crima. Aşa că a rămas Mocanu. Dar nimic nu-l acuza. Astfel că autorităţile au pus crima în seama unui atacator necunoscut şi au închis dosarul în 1961. Problema era că Mocanu provenea dintr-o familie de vază, bogată. De fapt, au existat trei martori în anchetarea lui pentru crimă. Doi dintre ei erau paznicul gării şi un impiegat, care au spus că l-au văzut pe Mocanu plin de sânge. Amândoi au refuzat să spună ceva poliţiei. Ambii au murit mai târziu de moarte suspectă, la un an sau doi de la crimă.

Celălalt martor era mătuşa lui Mocanu, Elena Carp, care locuia vizavi de lanul de porumb unde avusese loc crima. Ea a auzit-o pe Veronica strigând la Pavel să se oprească. Ani de zile a păstrat secretul de teamă că va sfârșit ca și cei doi angajați de la Căile ferate. În cele din urmă, însă, în 1973, când era pe moarte, a chemat poliția, care a venit și i-a luat declarații. Acea mărturie a fost suficientă pentru a-l condamna pe nepotul ei, care a făcut 8 ani de închisoare din cei 12 primiți în sentință.

După eliberare, Mocanu s-a mutat în orașul Galați. Acolo a întâlnit și a încercat să seducă pe soția unui polițist. Când ea i-a spus că este căsătorită, el i-a răspuns că poate rezolva acest lucru ucigându-l pe soțul ei, pentru că a mai ucis deja pe cineva. Acela a fost momentul în care a fost cel mai aproape de o mărturisire. A murit câţiva ani mai târziu, singur.

Dar povestea despre sfinţenia Veronicăi continuă şi astăzi.

Aşa cum a declarat pentru Register fratele Damian Patraşcu, postulatorul general al Ordinului Fraţilor Minori (fraţii franciscani), referindu-se la Cauză, acesta este „mesajul pe care slujitoarea lui Dumnezeu vrea să-l transmită lumii de astăzi: ea vrea să fim serioși și responsabili în trăirea credinței creștine; vrea să ne trăim viața de fiecare zi cu conștiinciozitate; tinerilor vrea să le inspire curaj în implicarea lor socială și culturală și să trăiască o viață creștină; și tuturor creștinilor, vrea să le spună că cel mai potrivit timp şi loc pentru a se sfinţi este acolo unde trăiesc”.

[ *** ]

(Sursa: National Catholic Register, 16 martie 2018, www.ncregister.com; traducere: Cristina Grigore)

Distribuie cu: