„Mi-e sete!“ – mărturia sorei Camelia Tălmăcel

Distribuie cu:

Sunt sora Camelia Tălmacel și fac parte din Familia religioasă a Surorilor Franciscane Missionare de Assisi ce activează în Dieceza de San Marino – Montefeltro, comunitatea Serravalle.

Eu activez ca asistentă medicală de aproape doi ani într-o structură de stat, „Persoane minore cu dizabilităţi”, denumită „Colore del Grano”. Dumnezeu a permis ca în această perioadă de pandemie să-mi desfăşor activitatea timp de 20 de zile într-o locaţie destinată carantinării, sectorul covid-19, să fiu alături de cei ce suferă, mărturisind iubirea lui Dumnezeu, şi de cei care se ocupă îndeaproape de suferința fiecărei persoane. Zilele pe care le-am petrecut în carantină în interiorul acestei structuri au fost zile de întuneric și de lumină, zile grele de îngrijorare, de teamă, dar și de iubire pentru aproapele. Ceea ce m-a ajutat și m-a încurajat a fost rugăciunea, solidaritatea, comuniunea dintre noi și grija multor persoane.

La început eram liniștită, deoarece nu știam cum să ne comportăm în fața acestui nou virus, dar împreună cu colegii și cu ajutorul medicilor am învățat ce măsuri trebuie să luăm. Doar prin experiență se învață. În mica noastră instituție eram pregătiţi să intervenim, chiar dacă nu eram experți…, nimeni dintre noi nu cunoștea acest tip de micro organism patogen care ne-a invadat și care a curmat multe vieți omenești.

Era dificil și anevoios să lucrez toată ziua cu masca FFP2, mi se părea că mă sufoc. Uneori ieșeam afară pentru a lua un pic de aer, să-mi oxigenez creierul… Chiar dacă lucram într-un mod absolut profesional, îmi era teamă să mă contaminez şi a trebuit să ţin cont mereu de acest lucru. Fiecare aveam dispozitive de protecție personale, dar trebuia să acţionăm cu mare atenție.

Aș fi dorit să fac mai mult, însă în fața acestui virus am fost foarte neputincioși şi slabi. Unii dintre pacienţi nu au reușit să reziste atacului virulent al acestui virus şi s-au stins cu foarte mare rapiditate. Îmi voi aminti mereu de fiecare dintre ei, de îmbrățișările pe care uneori mi le ofereau, de zâmbetele lor ce mi le dăruiau după un simplu pahar de apă, de micile gesturi care umpleau zilele lor, de fericirea ce se oglindea în ochii lor. Erau foarte bucuroși atunci când venea o persoană nouă şi pot afirma că mi-au dăruit enorm de mult .

În tot acest timp auzeam din camerele lor mereu această expresie: „Sora Camelia, mi-e sete!”. Într-adevăr, le era foarte sete – un simptom al acestui virus. Misiunea noastră este o misiune nobilă, dar necesită multă responsabilitate şi disponibilitate.

Cu ajutorul Domnului și cu mare dăruire am încercat să îngrijesc trupul și sufletul acestor persoane vulnerabile din această locaţie. Am petrecut cu ei momente de bucurie, dar și momente de mare suferință. Mulți dintre ei nu reușeau să-și exprime necesităţile prin cuvinte, dar reușeau să comunice prin privirea lor inocentă.

Noi, întregul personal, fiind îmbrăcaţi cu noul echipament, era dificil să fim recunoscuţi de către pacienţi. Dar ei îmi recunoşteau vocea și îmi spuneau imediat ,,Amin”, făcând semnul Sfintei Cruci. Era modul lor de a se manifesta atunci când mă vedeau și mă auzeau. Eu îi întrebam,  pentru a fi sigură că mă recunosc: cine sunt eu? Ei îmi răspundeau: ,,sora Camelia”, și voiau să mă îmbrățișeze… Încercam să le explic că în această perioadă nu ne putem îmbrățișa, ci doar să facem o mică plecăciune, iar ei au înțeles imediat cum trebuie făcut acest mic gest de iubire. Îmi veneau mereu în minte cuvintele lui Isus care le-a spus apostolilor: ,,Nu vă temeți” (Mt 28,5). Am încercat şi eu în această perioadă să conviețuiesc cu prezenţa acestui virus, ajutându-i pe cei infectaţi de Covid 19, și îmi spuneam mereu: ,,Camelia, nu-ți fie teamă!”. Toți colegii, privindu-mă, îmi spuneau că sunt puternică, dar eu, în sufletul meu, mă simţeam atât de fragilă… Îmi ziceau mereu că sunt un „înger” în mijlocul lor. Domnul mi-a dat putere și curaj, meditând în fiecare zi Cuvântul Său şi adresându-i rugăciuni. Am fost încurajată de surori și de multe persoane ce m-au susținut in această perioadă.

Toate acestea mi-au dat puterea şi energia ca acțiunile mele să devină rugăciune, așa cum ne-a învățat sf. Francisc.

Îi mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru acest mare dar pe care mi l-a dăruit spre a îngriji persoanele cele mai vulnerabile şi neputincioase.

Să continuăm să ne încredințăm iubirii lui Isus prin mijlocirea Mamei sale, pentru a fi milostiv cu noi și cu întreaga umanitate. Mă încredințez rugăciunilor voastre, rămânând uniți între noi şi îl rog pe Prea Bunul Dumnezeu să ne lumineze în acest moment dificil.

„Domnul nu caută  persoane  perfecte, Domnul caută  persoane disponibile…”

Pace și bine!

* * *

Material apărut pe www.sfma.ro

Distribuie cu: