Distribuie cu:

Disciplina spirituală nu este opţională pentru creştinul care, ajungând la maturitatea credinţei, renunţă la a mai „bea lapte” şi începe să se hrănească spiritual cu „hrană tare” (cf. 1Cor, 3,1-3). Autorul Scrisorii către evrei le atrăgea atenţia destinatarilor săi că, în loc să „crească în Cristos” prin primirea şi trăirea adevăratei învăţături, au devenit „nepăsători la cele auzite”. Şi adaugă: „Într-adevăr, voi, care de atâta timp trebuia să fiţi învăţători, aveţi din nou nevoie ca cineva să vă înveţe principiile de la început ale cuvântului lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, şi nu de mâncare solidă. Cine se hrăneşte cu lapte nu este deprins cu învăţătura dreptăţii, pentru că este un copil. Dar mâncarea solidă este a celor desăvârşiţi, care, prin deprindere, au simţurile obişnuite să deosebească binele de rău” (Evr5,12-14).

„Hrana tare” sau „mâncarea solidă” a credinţei creştinului matur cuprinde un „meniu” bogat, din care face parte şi ceea ce, în spiritualitatea şi formarea creştină, se numeşte lectura spirituală. Pe aceasta, slujitoarea lui Dumnezeu Veronica Antal, – care urmează să fie ridicată la cinstea altarelor în data de 22 septembrie 2018, la Nisiporeşti -, a trăit-o în mod exemplar, drept dovadă că perseverenţa ei în această practică creştină a atras atenţia celor care au cunoscut-o în timpul vieţii şi care ne dau o frumoasă mărturie în acest sens. Sora sa, Angela, povesteşte că „în timpul liber, mai cu seamă iarna şi primăvara, Veronica citea cărţi, citea, citea…”.

Din aceste mărturii reiese foarte clar că lectura spirituală i-a fost Veronicăi hrană, îndrumător şi oglindă.

Hrană

O fostă colegă a slujitoarei lui Dumnezeu îşi aminteşte că „încă din anii de şcoală, ea a început să citească cu mare plăcere reviste şi cărţi cu conţinut religios” (mărturiile sunt preluate din cartea scrisă de pr. Alexandru Suceu despre Slujitoarea lui Dumnezeu Veronica Antal, cu adăugiri şi revizuiri de pr. Damian Pătraşcu, Ed. „Serafica”, Roman, 2018).

Nu se ştie dacă Veronica s-a bucurat să aibă în casă Biblia sau măcar Noul Testament, pe care să-l citească şi să-l mediteze, ţinând cont că în vremea în care a trăit ea rar puteai găsi o Biblie, însă credincioşii, însetaţi de cele ale lui Dumnezeu, îşi mai puteau încă procura şi citi cărţi şi publicaţii creştine. Ştim sigur că printre aceste tipărituri se număra şi cunoscuta revistă Viaţa – apărută la Săbăoani prin grija pr. Graţian Carpati-Săsăreanu OFMConv. la 14 aprilie 1913 -, la care părinţii Veronicăi erau abonaţi, precum şi Almanahul revistei populare catolice „Viaţa”.

Această revistă, mult dorită şi aşteptată de credincioşii catolici din Moldova, urmărea drept scop, conform mărturiei pr. Graţian, să publice „toate cele ce privesc pe un creştin adevărat şi pe un cetăţean bun în viaţa de toate zilele… Vom căuta din răsputeri ca poporul nostru să aibă o viaţă sufletească cât se poate mai nobilă şi mai sfântă, şi o viaţă pământească cât se poate mai fericită” (Pr. Graţian Carpati-Săsăreanu, Un cuvânt către parohienii mei, în „Viaţa”, nr. 1, Săbăoani, 14 aprilie 1913, p. 5).

Oamenii dedicaţi lui Dumnezeu au o viziune spirituală şi profetică a lucrurilor, de aceea operele lor sunt durabile şi de mare folos pentru edificarea şi mântuirea poporului lui Dumnezeu. În programul revistei căreia i-a dat „viaţă”, pr. Graţian a exprimat exact ceea ce, peste câteva decenii, avea să caute din tot sufletul tânăra Veronica Antal.

Conform mărturiilor, era o fată „de la ţară”, bine legată şi voinică, cu bun simţ şi bunăcuviinţă, harnică şi îngrijită, simplă, modestă, binevoitoare, serioasă şi determinată când era vorba de trăirea şi apărarea valorilor creştine. Se bucura de o inteligenţă bună, manifestată încă din fragedă copilărie printr-o înclinaţie vădită spre realităţile religioase şi spirituale. Într-o mărturie a mamei sale citim că „iubea viaţa retrasă, de rugăciune şi jertfă”. De asemenea, că „avea un citit foarte frumos şi devora multe reviste şi cărţi religioase. Setea de Dumnezeu o atrăgea la picioarele altarului, iar aceasta cu preţul multor osteneli”.

Un mare părinte al Bisericii, sfântul Vasile cel Mare, bazându-se pe propria sa experienţă de formare creştină , le scria tinerilor creştini: „Să primim, deci, acele scrieri care ne sfătuiesc spre bine”. Şi le adresa următoarea provocare: „Atleţii se supun la nenumărate oboseli, ca să-şi mărească prin fel de fel de mijloace puterea lor trupească… Dar noi, cărora ne stau înainte premiile vieţii veşnice, atât de minunate în număr şi în măreţie, încât cu cuvântul nu pot fi rostite, le vom putea lua oare fără să ne obosim, dormind fără grijă şi ducând o viaţă fără nici o socoteală? Dacă ar fi aşa, atunci lenevia ar avea mare trecere în viaţă” (Sf. Vasile cel Mare, Cuvânt către tineri).

Într-adevăr, înţelept şi bine clădit spiritual este creştinul care nu aşteaptă ocazii extraordinare ca să-şi desăvârşească viaţa în Cristos, ci caută, în condiţiile reale ale vieţii de fiecare zi, cu sârguinţă şi osteneală, după pilda albinelor, „hrana” ce-i poate îndestula sufletul şi-l poate apăra de alte pericole. Veronica a dat dovadă de această înţelepciune, fiind convinsă că Domnul dă „hrană la vreme potrivită”, el îşi „deschide mâinile sale şi satură cu dărnicie orice vietate” (Ps 145, 15b-16).

În acest parcurs de dezvoltare spirituală al Veronicăi Antal care-şi „hrănea” sufletul din scrierile sfinte, putem observa similitudini cu itinerariul spiritual al unei alte sfinte contemporane, foarte îndrăgită şi invocată de credincioşi, Tereza a Pruncului Isus, cunoscută pentru interesul ei faţă de lectura şi meditarea cărţilor spirituale. Putem citi în Istoria unui suflet o pagină memorabilă în acest sens. Scrie sfânta Tereza: „Eram la vârsta cea mai periculoasă prin care trec tinerele, dar bunul Dumnezeu a făcut pentru mine ceea ce înfăţişează Ezechiel în profeţiile sale: «Trecând pe lângă mine, Isus a văzut că îmi venise timpul să fiu iubită; El a făcut un legământ cu mine şi eu am devenit a sa… M-a acoperit cu mantia sa, m-a spălat cu parfumuri scumpe, m-a îmbrăcat în rochii brodate, dându-mi coliere şi podoabe fără preţ… M-a hrănit cu făina cea mai curată, cu miere şi ulei din abundenţă… atunci am devenit frumoasă în ochii săi şi a făcut din mine o regină atotputernică» […]. Voi vorbi numai despre hrana pe care mi-a dăruit-o din abundenţă. De mult timp mă hrăneam cu „făina curată” din Imitaţiune, era singura carte care îmi făcea bine căci încă nu descoperisem comorile ascunse în Evanghelie. Ştiam pe de rost aproape toate capitolele din Imitaţiunea mea scumpă; această cărticică nu mă părăsea niciodată; vara o purtam în buzunar, iarna în manşon, astfel încât devenise o prezenţă obişnuită… La 14 ani, pornind de la dorinţa mea de cunoaştere Bunul Dumnezeu găsi că era necesar să adauge „la făina curată, miere şi ulei din abundenţă”. Miere şi ulei pe care m-a făcut să le găsesc în conferinţele abatelui Arminjon… Lectura acestei cărţi a fost încă un har, unul dintre cele mai mari ale vieţii mele. O citeam la fereastra camerei de studiu şi impresia pe care mi-o lăsa în suflet era prea intimă şi prea dulce ca să o pot exprima…”.

Îndrumător

Tânăra Veronica, urmând şi sfatul duhovnicului ei, pr. Alois Herciu – care i-a primit şi profesiunea de intrare în Ordinul Franciscan Secular (Terţiar) -, precum şi a surorilor franciscane pe care le cunoştea, a înţeles că cititul cărţilor bune şi lectura spirituală sunt instrumente indispensabile în lucrarea de consolidare a vieţii sale de credinţă. De aceea, căuta cu nesaţ să citească scrieri folositoare sufletului său, iar mai apoi se străduia să le pună în practică, lucru confirmat de o altă mărturie dată de o consăteană pe nume Eleonora, care declară: „Veronicăi îi plăcea să citească reviste şi cărţi religioase. Plăcerea ei, era când în reviste găsea articole despre Maica Domnului. Aşa, de exemplu, ştiu că ţinea mult la un articol despre Buna-Vestire, publicat în Almanahul revistei„Viaţa”, din 1946 şi care era o traducere a părintelui Gheorghe Dumitraş. Ea se străduia să pună în practică cele citite acolo, nelăsând niciodată rugăciunea Îngerul Domnului nespusă…”

Căutând în Arhiva Provinciei franciscane, am găsit albumul şi articolul îndrăgit de Veronica, la care face referinţă această mărturie, intitulat Îngerul Domnului. Autorul prezintă istoricul acestei rugăciuni şi bogăţia sa spirituală într-un limbaj ce lasă să se întrevadă evlavia sa filială faţă de Maica Domnului, iar la sfârşit încheie cu această povaţă, care cu siguranţă rezona puternic în inima Veronicăi: „Vom fi fericiţi, ca nişte adevăraţi fii ai Mariei, de a auzi clopotul sfânt, din turla înaltă sau mică şi de a spune salutarea îngerească, smeritul răspuns al Fecioarei Maria şi în sfârşit voinţa Fiului de a se face trup şi a locui între noi. Spunându-ne cu evlavie Angelus, dimineaţa ne vom sfinţi întreaga zi sub ocrotirea Mariei, la amiază ne vom reînvigora puterile de muncă iar seara vom primi surâsul dulce al Mariei şi cu chipul Ei în minte ne vom odihni în pace sub paza Ei”.

Atunci, când lipsesc persoanele care să ne însoţească în drumul nostru spiritual sau nu găsim îndrumători capabili care să intuiască şi să ne ajute suficient în dorinţele, căutările şi nevoile noastre spirituale – în această privinţă sfânta Tereza din Avila a scris pagini memorabile -, putem apela cu încredere la experienţa de credinţă pe care autorii spirituali au transpus-o în operele lor şi cu siguranţă vom găsi sfaturi, confirmări, provocări, îndemnuri care să ni se potrivească, să ne trezească dorinţe profunde de Dumnezeu, să ne inspire propuneri bune şi hotărâri concrete, să ne înveţe ştiinţa lui Cristos, cum spune Apostolul, „pentru desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării slujirii spre edificarea trupului lui Cristos, până când vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la omul desăvârşit, la măsura staturii plinătăţii lui Cristos” (Ef 4,12-13).

Lecturile Veronicăi o îndrumau în căutările ei interioare şi o conduceau spre meditare şi cugetare; îi năşteau în suflet dorinţe şi întrebări şi îi favorizau discuţiile şi dialogurile cu prietenele sale.

Călugărul trapist american, Thomas Merton, un mare om de credinţă şi autor spiritual al timpurilor noastre, era convins că „Dumnezeu ne face să ne punem întrebări cel mai adesea atunci când intenţionează să le rezolve. Ne dă nevoi pe care numai El singur le poate satisface şi trezeşte capacităţi pe care vrea să le umple. Orice nedumerire e posibil să fie o gestaţie spirituală, spre o nouă naştere şi o regenerare mistică”.

„Cu câtva timp înainte de moartea ei – declară Rozina, o prietenă apropiată a Veronicăi – veneam de la hram de la Iugani… şi ea mi-a spus ce mult îi plăcea Viaţa Mariei Goretti pe care o citea tocmai în acele zile. Nu voi uita niciodată întrebarea pe care mi-a pus-o ea atunci şi anume, ce gândesc şi cum explic eu aceste cuvinte: «Mă tem de Dumnezeu care trece pe lângă mine, nu pentru că trece, ci pentru că, trecând, s-ar putea să nu-l aud şi el să nu se mai întoarcă». Ne-am întreţinut gândul, reflectând asupra acestor cuvinte pline de adânci înţelesuri. O mai auzisem şi altă dată rostind aceste cuvinte”.

Oglindă

Astăzi avem posibilitatea să citim foarte mult, mai ales pe internet, fapt ce ne obligă să citim repede şi să nu mai avem timp să şi reflectăm la ceea ce citim. Mai mult, dispunem astăzi chiar şi de tehnici de aşa-zis fast reading (citire rapidă). Problema e că circa 80% din ce „primeşte” astăzi un tânăr din exterior este pură „informaţie”, nu „formaţie”, şi cu atât mai puţin „hrană sufletească”. Şi totuşi, există texte ce nu sunt făcute să ne furnizeze informaţii, şi care, deci, nu se pot citi în grabă. În această categorie intră cărţile şi textele spirituale, pentru că scopul lor este de a ne hrăni viaţa spirituală. Chiar dacă ne pot oferi şi unele informaţii, intenţia cu care au fost scrise a fost aceea de a ne trans-forma viaţa sufletească. Altfel spus, aceste cărţi nu au fost scrise pentru a ne încărca mintea de cunoştinţe şi informaţii, ci pentru a ne schimba mintea, inima, viaţa, ceea ce în spiritualitatea creştină se numeşte convertire. În acest sens, este valabil un principiu formulat de sfântul Ignaţiu de Loyola, autorul Exerciţiilor spirituale. El spunea: „Nu multa ştiinţa satură şi împlineşte sufletul, ci simţirea şi gustarea interioară a lucrurilor”.

Un alt mare autor spiritual, sfântul Ioan al Crucii, vorbea despre un pericol în viaţa spirituală, numit de el lăcomia spirituală, întâlnită la persoanele care devorează o mulţime de lecturi spirituale fără însă a-şi mai face timp să le şi digere, adică să mediteze şi să cugete la ele, pentru a le transforma în acţiuni, discernământ, rugăciune, decizii, alegeri, comportamente, virtuţi, într-un cuvânt, în fapte.

Pentru a nu cădea pradă lăcomiei spirituale, cred că ne poate fi de mare ajutor sfatul apostolului Iacob cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu – păstrând proporţiile, valabil pentru orice alt text spiritual -, şi anume: să privim întotdeauna Cuvântul lui Dumnezeu ca o oglindă, în sensul că trebuie să fiu sigur că acest Cuvânt oglindeşte întotdeauna ceva din lăuntrul meu, vorbeşte despre viaţa mea, despre adevărul meu: „Căutaţi să împliniţi cuvântul, nu numai să-l ascultaţi, înşelând-vă pe voi înşivă, pentru că dacă cineva ascultă cuvântul şi nu-l împlineşte, se aseamănă cu omul care îşi priveşte propria faţă în oglindă: s-a privit pe sine, a plecat şi a uitat îndată cum era” (Iac 1,22-24).

De la părinţii Bisericii până la sfinţii din zilele noastre s-a afirmat constant importanţa lecturii spirituale în dezvoltarea şi maturizarea vieţii creştine. Sfântul Grigore cel Mare, preluând imaginea biblică a oglinzii, spunea: „Cărţile spirituale sunt asemenea unei oglinzi pe care Dumnezeu ne-o pune dinainte, pentru ca privindu-ne în ea să îndepărtăm greşelile şi să ne îmbrăcăm cu toate virtuţile […].

Mai recent, un alt sfânt foarte popular şi iubit de oameni, fratele capucin Pius din Pietrelcina (padre Pio), îi scria unei fiice spirituale: „Să nu-mi spui că sunt foarte exigent dacă voi continua să vă rog să vă îmbogăţiţi tot mai mult citind cât de mult veţi putea cărţile sfinte. Lectura spirituală vă este necesară asemenea aerului pe care-l respirăm. Citiţi, citiţi mult, iar lecturii sănătoase să nu-i lipsească niciodată rugăciunea evlavioasă şi umilă” (Epistolario II, p. 433).

Mărturiile despre căutările şi lecturile spirituale ale Veronicăi Antal confirmă ceea ce autorii spirituali au spus deja, şi ceea ce sora Electa declara într-o mărturie: „Între fetele evlavioase de prin anii ’50. Era o adevărată întrecere în privinţa vieţii spirituale. Fiecare dintre ele avea un parfum deosebit, prin virtuţile şi silinţa de care dădeau dovadă”.

Ce se întâmplă în sufletul nostru atunci când citim o carte spirituală sau ne dedicăm unei activităţi intelectuale intense? Thomas Merton vorbeşte despre aşa-numita „curăţare a suprafeţei oglinzii noastre interioare” (Semnul lui Iona), în timp ce filosoful Henri Bergson spune că atunci când citim scrierile marilor mistici sau sfinţi şi ne simţim transportaţi de trăirile lor, acesta este un indiciu că înlăuntrul nostru există un mistic, un sfânt, ce doreşte să vină la lumină. Problema e că, din păcate, acest imbold este asumat doar în treacăt (en passant), fără a ne opri şi a dezvolta această atracţie, după pilda tinerei din Cântarea Cântărilor care-i spunea prietenului ei: „Trage-mă după tine şi să fugim!” (Cânt 1,4). Astfel, inspiraţia sfântă, imboldul spiritual, rămâne doar la nivelul unei dorinţe pioase trecătoare.

Cu ajutorul lecturilor ei spirituale, Veronica îşi „curăţa suprafaţa oglinzii sale interioare” prin care-şi privea sufletul şi, pentru că nu şi-l putea îndestula prin acţiuni la nivelul măreţelor sale dorinţe de sfinţenie, – ştim, de pildă, că ar fi voit să intre în mănăstire dar nu i-a fost posibil – sfârşea prin a plânge de dor după cer, după Isus: „Deseori o vedeam privind cerul şi zâmbind – povesteşte prietena ei Cătălina. Dacă o întrebam ce se întâmplă cu ea, mişca din umeri şi zâmbea. Nu exagerez deloc şi nu pot să spun decât că a fost un suflet aparte„.

O altă prietenă pe nume Eleonora îşi aminteşte: „Pe la începutul lui august 1958 [Veronica a fost martirizată la 24 august 1958] mă dusesem la ea, să o rog să mă ajute la ceva treabă… Am intrat în casă… Avea în mână cartea Bucură-te, Regină. Am întrebat-o ce face. «Citesc din cartea asta şi plâng!», mi-a răspuns”.

Experienţa Veronicăi, a cărei inimă tânjea şi suspina de dor după Dumnezeu, ne duce cu gândul la cuvintele unui alt mare maestru al vieţii interioare, sfântul Augustin, care scrie în Confesiuni cu privire la o experienţă similară: „Strigam atunci când citeam în afara mea ceea ce recunoşteam în lăuntrul meu şi nu mai voiam să mă risipesc printre bunurile terestre, devorând timpul şi fiind devorat de timp […]. Lacrimile îmi curgeau, dar erau lacrimi de bucurie. […] Cât priveşte însă celelalte bucurii ale vieţii acesteia, cu atât mai puţin sunt vrednice de lacrimile noastre cu cât le plângem mai mult, şi cu atât ar trebui să le plângem mai mult pe acelea pe care le plângem mai puţin”.

Avem cu toţii nevoie de sprijinul, experienţa, intuiţiile şi înţelepciunea câtorva autori pe care să-i considerăm „prieteni spirituali”, la textele cărora să apelăm cu încredere, să cugetăm asupra lor şi să împărtăşim cu alţii ceea ce ei ne transmit şi trezesc în sufletul nostru. În acest sens, cred că ar ajuta foarte mult, dacă s-ar crea la nivelul comunităţilor catolice, grupuri de lectură spirituală puse sub patronajul viitoarei fericite Veronica Antal, cu scopul de a promova cărţile spirituale, lectura, dialogul şi împărtăşirea, mai ales în rândul tinerilor.

Autorii spirituali ne pot însoţi pe drumul cunoaşterii de sine, al purificării intenţiilor şi motivaţiilor noastre religioase, al deprinderii unui bun discernământ, al dezvoltării inteligenţei spirituale şi a iubirii creative, al formării unei credinţe ferme exprimată printr-o încredere solidă în Dumnezeu, care ne spune fiecăruia, în orice moment: „Nu te teme, pentru că eu te-am răscumpărat, te-am chemat pe nume, tu eşti al meu” (Is 43,1).

„Eu sunt a lui Isus…” a rămas scris pe un bileţel scris chiar de mâna Veronicăi.

Tânăra Veronica ştia cui îi dăruise inima şi unde-i era locul şi asta a ajutat-o să se păstreze curată, dedicată şi fidelă Mirelui ei, chiar cu preţul sângelui: „Cu ocazia unui hram, relatează Ana, am stat la masă cu mai multe fete, printre care era şi Veronica. La ridicarea mesei, ea a spus rugăciunea Tatăl nostru şi a apoi a cântat Voi merge într-o zi. La întrebarea fetelor de ce a cântat tocmai acel cântec, ea a răspuns: «Apoi să ştiţi că eu am să merg în cer!» – De unde ştii?, a fost întrebată. Şi a răspuns: «Cum să nu merg în cer, dacă eu sunt a lui Isus»”.

 

Distribuie cu: