Insistența rugăciunii

Distribuie cu:

Zăpada curată și rece reprezintă candoarea curăției; ploaia abundentă reprezintă părerea de rău însoțită de lacrimi; iarba înseamnă compasiunea față de nevoile fraților, compasiune ce trebuie să înverzească mereu în inima noastră. Aceste trei lucruri trebuie să le cerem de la Domnul, dacă nu în primele clipe ale dimineții, cel puțin în depărtarea serii, adică într-un moment următor, pentru că înainte de toate trebuie să căutăm împărăția lui Dumnezeu și dreptatea ei (cfr. Mt 6,33; Lc 12,31). Cei din lume cer mai întâi lucrurile pământești și abia apoi pe cele cerești, pe când ar trebui să le ceară mai degrabă înainte pe cele din cer, unde se află comoara noastră, și unde ar trebui să fie și inima noastră (cfr. Mt 6,21; Lc 12,34), și cererea noastră.

„Căutați și veți găsi” (Lc 11,9). Spune mireasa din Cântarea Cântărilor: „M-am ridicat şi am înconjurat cetatea, pe străzi şi în pieţe l-am căutat pe cel pe care-l iubeşte sufletul meu: l-am căutat, dar nu l-am găsit” (Ct 3,2).

Cetatea reprezintă patria cerească, în care se află străzi și piețe, adică ierarhiile îngerești mici și mari. Sufletul înălțându-se în căutare, vrea să spună că se ridică de la lucrurile pământești, îl caută prin contemplația arzătoare a iubirii serafimilor aflați la Dumnezeu, când păzește înțelepciunea heruvimilor de lângă Dumnezeu, și la fel ale altor cete îngerești, căutându-l pe mirele său. Dar pentru că el se află mai presus de toate lucrurile, prin urmare e necesar ca ea să întreacă cu privirea minții străjerii, adică spiritele cerești, pentru ca să-l poată găsi pe cel iubit. 

Predicile Sfântului Anton de Padova, Litanii (sau Rogațiuni), II,4

Rugăciunea nu necesită cuvinte multe. Rugăciunea nu necesită nici pe departe o gesticulație pe măsură. Nici repertoriu solemn. Ci, așa cum afirmă sfântul Anton, necesită curăția inimii, semnul lacrimilor și prospețimea verde a compasiunii față de alții. Atât. Apoi, lucru demn de ținut cont necesită solicitarea unor lucruri aflate în cer, adică dincolo de înălțimea norilor, aflate dincolo de ierarhiile îngerești, taman unde se află cel Iubit. Abia apoi se pot solicita alte chestiuni de necesitate imediată.  Dar cum poate fi rugăciunea insistentă, dacă e lipsită de limbuție, dacă nu are avântul decibelilor? Cum poate fi rugăciunea insistentă dacă e lipsită de spor și opulență strategică? Cum poate fi insistentă dacă e lipsită de ofensivă în jumătatea adversă? Insistența nu ține însă nici abundență, nici de erudiție, nici de gesticulație, nici de intensitate, nici de variațiune/ strategie. Insistența e, la urma urmelor, comuniune, intimitate.

Pentru mulți, actul vorbirii a însemnat dintotdeauna, cred, un reflex al superiorității, un instinct al adaptării. Nu încape îndoială că practica tăcerii sau a vorbitului chibzuit nu mai e o trăsătură practicată pe scară largă, ci pare să fie rezervată doar celor care urmează o disciplină spirituală. Într-o lume tot mai agresivă verbal, nocivă, zgomotoasă, țâfnoasă, să avem o măsură a vorbelor, chiar și în timpul rugăciunii, nu mai e o exigență firească. Cu toate că aceste demonstrații de forțe sonore au scopul să creeze niște legături, de a-l întâlni pe cel Iubit, de a găsi și primi soluții, de a oferi o mână salvatoare (de vorbă).

Însă rugăciunea insistentă nu se naște din schimbul sau livrarea de informații, din sporovăială muncitorească, nici din ofensiva sufocantă, din inflamațiile vocale, ci atunci când ești prezent cu toată ființa ta acolo, lângă cel iubit, în comuniune, când te ostenești să treci câteva substraturi dincolo de ierarhiile cerești, unde se află cel Dorit și Iubit. Bunăoară, cele mai frumoase rugăciuni nu sunt rodul abilităților pulmonare, nu sunt nici apanajul finețurilor lingvistice, ci sunt rodul unui salt fără cuvinte.

***

Material publicat în ediția tipărită a revistei Mesagerul sfântului Anton, An XXVI, nr. 152, ianuarie-februarie 2019.

Distribuie cu: