Loading...

Înălțarea Domnului

Suntem în ziua de joi din săptămâna a VI-a din timpul pascal, în sărbătoarea Înălțării Domnului, și medităm asupra textului din Mc 16,15-20.

Înălțarea Domnului – B – Mc 16,15-20

Distribuie cu:

Textul Mc 16,15-20 face parte din „concluzia canonică” sau concluzia lungă a lui Marcu 16,9-20, numită așa, deoarece nu se găsește în codexurile unciale (scris cu majuscule) importante, precum Sinaiticul (sec. III d.C.) și Vatican (sec. IV d.C.). De asemenea, între Mc 1,1–16,8 și Mc 16,9-20 există diferențe terminologice și de stil, deci nu pare să demonstreze o cunoaștere a Evangheliei după sfântul Marcu, căreia i-a fost atașat textul respectiv. Cu toate acestea, Mc 16,9-20 se găsește în multe manuscrise minore, redate în majoritatea colecțiilor în greacă[1]. O mărturie importantă a „concluziei canonice” atașată textului din Marcu se găsește în Irineu de Lyon, în sec. II d.C., Adversus Haeresis, III, 10.6, unde se face referință la Mc 16,19. Se mai găsesc mărturii și în alte texte din sec. II d.C., precum Păstorul lui Erma, IX, 25.2. De asemenea, Vulgata lui Ieronim (sec. IV d.C.) inserează „concluzia canonică” în Marcu, și, după cum știm, textul lui Ieronim a fost acceptat la Conciliul din Trento ca fiind canonic cu toate părțile sale. În Mc 16,9-20 găsim asemănări cu Evanghelia după sfântul Luca și cu Evanghelia după sfântul Ioan, argument ce a ajutat la acceptarea, „concluziei canonice” la textul Evangheliei după sfântul Marcu[2].

Textul din Mc 16,15-20 este oferit de sfânta Biserică în sărbătoarea Înălțării Domnului, în anul liturgic B, dedicat sfântului Marcu, deci vrem să medităm asupra acestui text.

Înainte de înălțarea sa la cer, Isus îi trimite pe discipoli în misiune, cu scopul de a proclama Evanghelia în lumea întreagă, la toată creația, adică fiecărei făpturi. Observăm că Evanghelia nu este adresată doar poporului ales, ci lumii întregi. Discipolii primesc misiunea de a proclama Evanghelia, adică de a da mărturie, în mod solemn, despre conținutul Evangheliei (Mc 16,15).

„Cine crede și se lasă botezat va fi mântuit, dar cine nu crede va fi condamnat” (Mc 16,16). Mântuirea este un bine veșnic, după care tânjește orice ființă rațională. Condiția principală pentru a dobândi binele veșnic este credința, ce apare atât pentru mântuire cât și pentru condamnare. Pentru a fi mântuit, se adaugă și botezul, dar nu apare ca o condiție și pentru a fi condamnat, în cazul refuzului. În timp ce credința presupune un angajament propriu, exprimat cu un verb la participiu, aorist, activ (pisteusas), botezul este exprimat cu un verb la participiu aorist pasiv (baptistheis). Această diferență indică o nuanță importantă: credința cere participare activă din partea celui care ascultă proclamarea Evangheliei; dar cel care crede nu se botează singur, ci este botezat de altcineva, semn al acceptării în comunitatea de credință. Mântuirea și condamnarea sunt acțiuni exprimate cu verbe la pasivul divin, voind să spună că cine crede nu se mântuiește singur, iar cel care nu crede nu se condamnă singur. Deoarece verbele respective exprimă acțiuni cu efecte veșnice, nu pot avea ca subiect un muritor, ci numai pe Dumnezeul Cel veșnic. Deși nici mântuirea nici condamnarea nu sunt în puterea omului, decizia de a adera la una dintre ele depinde de om, prin credința sau necredința sa, și prin confirmarea credinței, prin intermediul botezului, adică al inserării în comunitatea de credință. De aici deducem aspectul comunitar al credinței în Evanghelie, necesar pentru mântuire.

Se presupune că cei trimiși în misiunea de a proclama Evanghelia cred și, la rândul lor, au fost deja botezați, acțiuni ce devin condiții pentru cei care ascultă mesajul Evangheliei, pentru a putea fi mântuiți. Semnele descrise în Mc 16,17-18 îi vor însoți pe toți cei care cred, atât pe cei trimiși în misiune de Isus înviat, cât și de cei care ascultă mesajul lor. Semnele sunt făcute în Numele lui Isus, nu în nume propriu: exorcizarea demonilor, vorbirea unor limbi noi, protecția împotriva șerpilor veninoși și a veninului însuși, impunerea mâinilor asupra bolnavilor, pentru a le îmbunătăți starea de sănătate sau chiar a-i vindeca.

Vorbim de „semne”, termen folosit, în special, de către Paul (2Cor 12,12), de către Ioan (2,11.23; 3,2.54; 6,2) și de către Faptele Apostolilor (4,16.22; 8,6), pentru a spune lucruri minunate, săvârșite, în primul rând, de către Isus, apoi de către cei trimiși în misiune și de către cei care cred în mesajul Evangheliei.

Semnele descrise în Mc 16,17-18 s-au verificat în Biserica primară, iar unele dintre ele se mai verifică și în zilele noastre. Însă ele nu sunt o condiție necesară pentru cei care aderă la credință, deși nu sunt indiferente. Explicarea fiecărui semn în parte și verificarea practică în timp nu este oferită de textul nostru, însă, pe parcursul istoriei, acestea au fost consemnate în diferite opere ecleziastice. Cert e că nu trebuie căutate semnele pentru a putea crede în mesajul Evangheliei. Semnele sunt doar o promisiune, iar promisiunea se realizează prin intervenția Celui care promite, nu prin puterea celui care crede. Dacă vorbim de promisiune, putem face referință la tabloul mesianic, oferit de Is 11,6-8: „Atunci, lupul va sta cu mielul şi leopardul se va culca împreună cu iedul; vițelul, puiul de leu şi animalele îngrășate vor fi împreună şi un copilaş le va călăuzi. Vaca şi ursoaica vor paşte împreună şi puii lor se vor culca la un loc. Leul va mânca paie ca boul. Copilul alăptat se va juca la gaura viperei şi cel înțărcat îşi va întinde mâna în vizuina năpârcii”. Din acest text deducem că cei ce cred intră în era mesianică, trăind la prezența Domnului, asemenea cu Adam și Eva la prezența lui Dumnezeu, înainte de păcat.

După cum știm, unele dintre semnele amintite au fost consemnate chiar în Faptele Apostolilor, în acțiunea de proclamare a Evangheliei din partea discipolilor (4,16.22; 8,6). Episodul cel mai eclatant este cel cu Paul și cu vipera la Malta (Fap 28,3-5). Două fapte asemănătoare, ce se aseamănă cu o legendă, sunt redate de către Eusebiu de Cezarea, în Historia ecclesiastica, III, 39.9, un episod povestește despre un oarecare Barsaba Iustus; respectiv în Faptele lui Ioan la Roma, 9-10, episod ce povestește despre Ioan evanghelistul care ar fi băut venin, prin impunerea lui Domițian. Ambii au fost feriți de vătămarea veninului. Vindecarea bolnavilor, prin ungerea cu ulei sfânt, este atestată de către Scrisoarea lui Iacob, 5,14-15, acțiune rezervată prezbiterilor; darul de a vindeca apare și între carismele descrise de Paul în 1Cor 12,9.28.30. Aceste mărturii atestă că cei care cred pot săvârși semnele promise de către Isus, deși ele nu sunt o condiție necesară pentru a adera la mesajul Evangheliei.

După descrierea misiunii încredințate discipolilor, textul evocă amintirea înălțării lui Isus la cer (Mc 16,19). Locul unde s-a desfășurat acest eveniment nu este precizat de către Marcu, spre deosebire de Lc 24,50 care spune „înspre Betania”; precum și de Fap 1,12 care vorbește despre „Muntele Măslinilor”. Între aceste precizări nu există confuzie, căci ambele localizări pot fi considerate parte din Ierusalim.

Mai important decât indicarea locului de unde Isus s-a înălțat la cer, este ceea ce ne spune textul nostru: „După ce le-a vorbit, Domnul Isus s-a înălțat la cer şi s-a așezat la dreapta lui Dumnezeu” (Mc 16,19), cu referință la Ps 110,1; 2Rg 2,11, cu referință la Ilie; 1Mac 2,58, cu referință la Ilie. Este vorba despre glorificarea lui Isus, după învierea sa, iar locul unde s-a așezat reprezintă cinstea ce i se cuvine, pentru mântuirea adusă prin pătimirea și moartea sa.

Deși înălțat la cer și așezat la dreapta lui Dumnezeu, Isus îi însoțește pe discipolii săi care pun în practică mandatul misionar, spre deosebire de Lc 24,49 și Fap 1,8, unde Isus le promite discipolilor că vor fi însoțiți de puterea Duhului Sfânt. Avem de a face cu încă o mărturie că există o anumită comuniune în acțiunea Persoanelor Preasfintei Treimi, atât în actul creației, al mântuirii, cât și al proclamării Evangheliei din partea discipolilor. Așa că nu e nevoie să privim nostalgici spre locul unde s-a înălțat și s-a așezat Isus, ci e nevoie să ne implicăm în misiunea de proclamare a Evangheliei, siguri în credință că nu ne lipsește asistența divină.

Cristos s-a înălțat! Aleluia! Aleluia! Aleluia!


[1] De exemplu, Nestle-Aland28, Novum Testamentul Graece, Münster-Westphalia, 2012, 176.

[2] H.J.D. Denzinger, Enchiridion symbolorum, definitionum et declarationum de rebus fidei et morum, Würburg 1957, nr. 784.

 

* * *

 

Distribuie cu: