Distribuie cu:

A fost definit unul dintre cele mai extraordinare gesturi de pace în istoria dialogului dintre creştinism şi islam: astăzi s-ar vorbi despre dialog interreligios, termen necunoscut în epoca medievală, în urmă cu exact 800 de ani. Suntem în luna iunie 1219, în plină cruciadă a cincea, când Francisc de Assisi părăseşte oraşul său pentru a merge la musulmani, după câteva tentative eşuate. Pe o corabie de militari şi negustori ajunge cu câţiva fraţi în portul Sain-Jean-d’Acre, în nordul Palestinei (actualul orăşel izraelian Akka) cu obiectivul de a abandona terenul creştin şi de a-l vizita pe sultanul din Egipt, Melek-el-Kamel.

Întâlnirea a avut loc după câteva luni, probabil în încetarea ostilităţilor în septembrie, în portul Damietta, în delta Nilului la circa 200 km nord de Cairo, unde nepotul Saladinului i-a primit pe fraţi (probabil pe Francisc şi pe fratele Illuminato) cu mare respect, în pofida împotrivirii restului curţii, şi le-a oferit şi daruri pe care Sărăcuţul însă, aşa cum se putea imagina, le-a refuzat.

Sunt diferite sursele creştine care relatează despre acest episod: începând de la Vita Prima a lui Toma de Celano la cap. 20 (FF 442), Legenda mare a sfântului Bonaventura la cap. 9 (FF 1172-1174), Legenda mică la cap. 3 (FF 1356), Florilegii la cap. 24 (FF 1855) şi apoi Scrisorile lui Jacques de Vitry (FF 2226-2228), Cronica lui Ernoul (FF 2231-2234), pentru a cita câteva (mai „istorice” şi credibile ultimele două pentru că sunt lipsite de intenţie hagiografică: „Nu i-a fost teamă să meargă în mijlocul armatei duşmanilor noştri şi timp de câteva zile a predicat sarazinilor cuvântul lui Dumnezeu, dar cu puţin profit”, scrie Jacques de Vitry).

În schimb, complet contrariul în terenul islamic, unde „niciun istoriograf contemporan sau posterior sfântului Francisc şi sultanului al-Malik al-Kāmil, nu ne-a lăsat descriere completă sau măcar o simplă aluzie la această întâlnire”, aşa cum subliniază la Vatican Insider Bartolomeo Pirone, studios de istoriografie islamică şi membru al Centrului Franciscan de Studii Orientale la Cairo: „În unii istorici musulmani tardivi apare o expresie singulară care afirmă, cu privire la un consilier al sultanului cu numele Fakhr al-Fārisī: «Calităţile sau virtuţile sale frumoase sunt foarte cunoscute de toţi şi este foarte cunoscută şi istoria sa cu al-Malik al-Kāmil şi ceea ce i s-a întâmplat din cauza lui rāhib». În anul 1924, un arheolog egiptean, parcurgând mormintele şi mausoleele răspândite în impunătorul cimitir din Cairo numit al-Qarāfah, se opreşte la mormântul acestui personaj, observă o coloană funerară apropiată de el şi îi descifrează inscripţia, publicând-o după aceea. Însă, în textul de pe coloană nu se face nicio aluzie la sultan şi nici la rāhib sau călugăr sau frate. Din păcate, cu timp în urmă, începând din anii ’50 din secolul trecut, s-a crezut că s-a găsit confirmarea întâlnirii dintre sfântul Francisc şi sultan aducând ca mărturie arheologică tocmai textul imprimat pe coloană. Însă a fost vorba de un mare echivoc”.

Şi totuşi, de-a lungul secolelor, în lumea occidentală această întâlnire a solicitat fantezia multora şi în domeniul literaturii, al artei pictorice şi, mai recent, al cinematografiei şi chiar al muzicii (Angelo Branduardi i-a dedicat un cântec în albumul său monografic „L’infinitamente piccolo” din 2000). Peste toate se evidenţiază versurile lui Dante în Cântul al XI-lea din Paradisul şi fresca atribuită Şcolii lui Giotto care se poate admira la Assisi în Bazilica Superioară unde este reprezentată ordalia sau „dovada de foc” relatată de sfântul Bonaventura conform căreia Francisc ar fi propus dovada sultanului pentru a stabili care era adevărata credinţă. Un amănunt considerat astăzi foarte improbabil, ca de altfel altele relatate de surse cu intenţie în mod declarat hagiografică, atât de istorica Chiara Frugoni cât şi de alţi diferiţi studioşi care îl consideră în mod clar destul de departe de personalitatea lui Francisc.

Însă chiar din cuvintele lui Francisc putem cunoaşte intenţiile sale dacă mergem să citim ceea ce scrie în Regula neştampilată care dedică acestei teme cap. XVI intitulat Despre cei care merg printre sarazini şi ceilalţi necredincioşi: „Spune Domnul: «Iată, vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Aşadar, fiţi înţelepţi ca şerpii şi simpli ca porumbeii». De aceea toţi acei fraţi care prin inspiraţie divină vor vrea să meargă printre sarazini şi alţi necredincioşi, să meargă cu permisiunea ministrului şi slujitorului lor. Apoi, ministrul să le dea permisiunea şi să nu-i împiedice dacă va vedea că sunt capabili să fie trimişi; de fapt, va fi ţinut să dea cont despre Domnul, dacă în acest caz ca şi în alte lucruri va proceda fără discreţie”.

„Apoi, fraţii care merg printre necredincioşi, pot să se comporte spiritual în mijlocul lor în două moduri. Un mod este ca să nu facă certuri nici dispute, ci să fie supuşi fiecărei creaturi umane din iubire faţă de Dumnezeu şi să mărturisească faptul că sunt creştini. Celălalt mod este ca atunci când vor vedea că îi place Domnului, să vestească Cuvântul lui Dumnezeu pentru ca ei să creadă în Dumnezeu atotputernicul Tată şi Fiu şi Duh Sfânt, Creator al tuturor lucrurilor, şi în Fiul răscumpărător şi mântuitor, şi să fie botezaţi, şi să se facă creştini, pentru că, dacă unul nu se va renaşte prin apă şi Duh Sfânt nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”. Textul continuă cu câteva citate evanghelice cu scopul de a-i îndemna pe fraţi să dea o mărturie curajoasă despre propria credinţă, suferind şi persecuţia, până la acceptarea martiriului din moment ce „s-au dăruit pe ei înşişi şi au abandonat trupurile lor Domnului”.

Următoarea Regulă ştampilată (o scriere canonică), dedică în schimb numai puţine rânduri la cap. XII. Conform franciscanului Gwénolé Jeusset OFM, component al Fraternităţii internaţionale din Istanbul pentru dialogul interreligios şi preşedinte al Comisiei internaţionale franciscane pentru relaţiile cu musulmanii (autor al mai multor texte despre această temă, între care „Francesco e il sultano”, Jaca Book, 2008) care face trimitere adesea în intervenţiile sale la declaraţia conciliară Nostra aetate – documentul Conciliului al II-lea din Vatican despre religiile necreştine – a fost nevoie de şapte secole înainte ca Charles de Foucauld să redescopere această metodă de prezenţă şi împărtăşire fraternă semănând pace şi dreptate, o modalitate care astăzi ştim că a fost mărturisită până la dăruirea vieţii de călugării din Tibhirine din Algeria, beatificaţi recent.

Cu privire la celebrările aniversării (care a avut deja un prolog la Cairo în octombrie 2017) şi la spiritul autentic al lui Francisc de Assisi l-am interpelat pe fratele Francesco Patton, custode al Ţării Sfinte, angajat zilnic în dialogul interreligios ca toţi predecesorii săi, martori ai unei prezenţe de pace în locurile de început al credinţei creştine.

Voi, fraţii, tocmai aţi celebrat cei 800 de ani de prezenţă în Ţara Sfântă şi acum în 2019 se vor împlini 800 de ani de la întâlnirea lui Francisc cu sultanul: cum intenţionaţi să amintiţi asta?

Vor fi desigur adevărate celebrări, înconjurate de evenimente culturale şi de studiu, fie în Italia, fie aici la Ierusalim, fie în Egipt şi aproape cu siguranţă va fi o expoziţie dedicată acestui eveniment şi la Meeting-ul din Rimini. Însă cred că modul cel mai semnificativ de a celebra acest eveniment istoric va fi să continuăm să cultivăm toate acele iniţiative de dialog, de întâlnire şi de prietenie pe care deja le cultivăm şi care merg în direcţia opusă a culturii ciocnirii de civilizaţii. Aici avem posibilitatea de a face asta în viaţa de toate zilele, prin întâlniri de cunoaştere reciprocă şi de împărtăşire care devin de acum obişnuite atât cu realităţi musulmane cât şi cum realităţi ebraice. Apoi, pentru mine marele loc al întâlnirii sunt şcolile noastre din Ţara Sfântă, unde încercăm să oferim şi o educaţie care să cultive „spiritul de la Damietta” adică al întâlnirii trăite în mod aşa de profund şi reciproc de sfântul Francisc şi de sultanul Malek El Kamel, în urmă cu opt secole, în plină cruciadă a cincea. Apoi, personal consider că „visătorul” Francisc a demonstrat mult mai multă clarviziune, simţ practic şi eficacitate decât toţi cei care preferau ciocnirea în locul dialogului. Rezultatul se află tocmai în faptul că la distanţă de opt secole, noi, franciscanii, suntem în Ţara Sfântă încă vii şi activi.

Ţara Sfântă, o ţară care a fost teren de ciocniri între religii, dar şi loc de dialog şi convieţuire: care este mesajul franciscan care poate să vină de aici pentru restul lumii, mai ales occidentale unde refuzarea islamului (pe care mulţi îl leagă cu terorismul) şi adesea reîntoarcerile antisemite asumă uneori niveluri îngrijorătoare?

Pentru mine inima experienţei noastre se află în faptul că suntem chemaţi să îndrăznim să intrăm în relaţie cu persoanele. Noi nu întâlnim „musulmanii” sau „evreii”, noi întâlnim persoane care trăiesc credinţa lor musulmană sau ebraică, şi astăzi şi persoane care nu trăiesc în orizontul credinţei, dar sunt întocmai persoane cu care este posibil să se intre în relaţie, să se parcurgă o bucată de drum împreună şi chiar să se coopereze. Dau câteva exemple: şcoala noastră de muzică, nu întâmplător numită Magnificat şi afiliată la Conservatorul din Vicenza, are în cadrul său profesori şi studenţi care sunt evrei, musulmani şi creştini şi experienţa de a cânta împreună este o şcoală extraordinară de convieţuire precum şi de prietenie. Printre colaboratorii noştri nu sunt numai creştini, ci şi evrei şi musulmani, care colaborând cu noi ajung să colaboreze şi între ei şi fac asta pentru o instituţie creştină cum este Custodia din Ţara Sfântă. Elevii musulmani din şcolile noastre şi familiile lor participă şi colaborează şi se identifică în instituţiile noastre. În biroul meu am o iesle făcută manual de tinerele musulmane de la Mosaic Center, care mi-au adus-o ca semn de recunoştinţă pentru oportunitatea de creştere pe care le-a dat-o Custodia. Şi aş putea continua cu multe alte exemple.

Dacă noi avem curajul de a întâlni persoanele precum şi curajul de a colabora cu instituţii musulmane care lucrează în domeniul culturii şi al educaţiei vom putea desigur să contribuim la reducerea chiar în rândul musulmanilor a formelor de interpretare fundamentalistă a Coranului care duc apoi la o derivă de tip terorist. În ceea ce priveşte lumea ebraică ea însăşi este o lume cu multe diferenţieri interne. În aceşti ultimi ani am întreprins un parcurs de colaborare şi de prietenie cu comunitatea ebraică din Ain Karem, dar nu numai acolo. Şi în acest caz cultura este un teren de întâlnire foarte important, dar tot aşa este şi spiritualitatea. Apoi, este fundamentală cunoaşterea istoriei pentru a evita să se repete greşeli care în trecut au dus la adevărate tragedii, ca aceea a Shoah în secolul al XX-lea.

În mesajul de Crăciun aţi afirmat că şi astăzi toţi avem nevoie să fim luminaţi de naşterea unui prunc la Betleem: care sunt, după părerea dumneavoastră, îndatoririle prioritare astăzi pentru un creştin care intenţionează să fie martor al acestui lucru?

Ştiu că spun un lucru care poate să pară banal, dar după părerea mea îndatorirea prioritară a unui creştin care vrea să mărturisească este aceea de a mărturisi cu viaţa. Este metoda pe care ne-o sugerează Evanghelia şi pe care sfântul Francisc a sintetizat-o în invitaţia de a nu face certuri sau dispute cu nimeni, de a ne pune în slujba tuturor din iubire faţă de Dumnezeu şi de a menţine o identitate creştină clară. Numai după aceea vin cuvintele şi numai atunci când se vede că în cel care este în faţa noastră există vreun interes faţă de mesajul Evangheliei, care realmente dă sens vieţii noastre. Ca franciscan îmi vine să spun că mărturia eficace are mereu o conotaţie de „minoritate”, adică înseamnă a intra în viaţa celorlalţi în vârful picioarelor, fără pretenţii, cu deschiderea inimii şi disponibilitate. Dacă nu există această premisă, cuvintele noastre, care sunt foarte importante şi trebuie să fie un ecou al Cuvântului, vor răsuna în gol sau ca o tentativă de convingere care nu ştie să respecte acţiunea Duhului în conştiinţa fratelui.

(După Vatican Insider, 3 ianuarie 2019)

De Maria Teresa Pontara Pederiva

(traducere de pr. Mihai Pătraşcu)

***

Material apărut pe www.ercis.ro

Distribuie cu: