Francisc și Postul Mare
Într-o epocă în care credem că totul e permis și corect de vreme ce ne place și e atractiv, multora li s-ar părea că a discuta despre convertire ține mai degrabă de o retorică apusă, pentru că însăși pomenirea termenului poate să evoce amintiri din timpuri străvechi, când binele era perceput ca fiind frică și groaza iadului părea că ia locul iubirii lui Dumnezeu.
„Nu mai sunt eu în prim plan”: sfântul Francisc mărturisitor al vieții
Distribuie cu:
Dar situația stă altfel, după cum ne amintește Biserica în timpul Postului Mare și după cum ne învață sfântul Francisc prin mărturia vieții sale. Pentru Francisc, convertirea însemna să-l pună pe Dumnezeu în prim plan, să-i ofere Domnului locul pe care mai înainte și-l atribuise sieși: se considerase centrul lumii, dar când l-a întâlnit pe Domnul și-a dat seama că nu e chiar așa.
A început să lupte cu el însuși, cu slăbiciunile și fragilitatea sa, mai ales în acele perioade pe care liturgia le numește timpuri „forte”. În primele luni ale anului 1221, victimă a unei febre foarte puternice, simțindu-se slăbit, a mâncat carne. Acea „cădere” din timpul Postului Mare l-a determinat – deși nu se întremase îndeajuns – să se ridice și să meargă în oraș să-și mărturisească fără ocolișuri în fața lumii că în decursul acelei boli mâncase „carne și supă de carne”. Toți au înțeles lecția, realizând că este necesar să se convertească cu adevărat.
Cu altă ocazie, „în timpul Postului Mare, își făcuse un ulcior în care aduna momentele libere, încât să nu piardă nimic”. Însă într-o zi, în timpul rugăciunii, „din întâmplare, i-a căzut privirea peste acel ulcior”: și-a dat seama imediat că „omul interior se împiedicase” în fervoarea sa. Constatarea aceasta îi fu îndeajuns să ia hotărârea de a arunca în foc acel ulcior, condamnând ca „închipuiri zadarnice” tot ceea ce putea să-l abată de la convorbirea cu „Marele Rege”.
Dintotdeauna sfinții ni s-au descoperit ca mari maeștri, nu prin cuvinte, ci prin viață. Chiar prin gesturi precum cele amintite, ce pot părea stranii sau bizare. Sfântul Francisc ne învață că e necesar să combatem orice fel de ipocrizie și că nu trebuie să fim împrăștiați în nimicuri; cu atât mai mult nu trebuie să ne concentrăm asupra propriei persoane ca Dumnezeu să piardă locul ce i se cuvine. Așadar, Postul Mare ne pune dinainte întrebări esențiale, acelea pentru care merită să pariem viața. Suntem convinși într-adevăr că nu noi suntem centrul lumii? Suntem gata să luptăm pentru a nu ne lăsa cufundați în truda zadarnică, în stresul vieții, în lucrurile care trec, pentru a ne aținti privirea la Isus și spre ceea ce nu trece? În caz contrar vom fi pierdut încă o ocazie…
* * *
Felice Accrocca este arhiepiscop de Benevento.
