Francisc din Assisi, revoluționar printr-un singur gest.

Distribuie cu:

A fost un gest revoluționar, săvârșit în fața a două autorități: cea paternă și cea spirituală. Pe de o parte puterea vremelnică a tatălui Bernardone, pe de altă parte puterea spirituală a episcopului Guido, iar la mijloc Francisc gol. El care tocmai renunțase la bunurile pământești.

Săvârșirea unui asemenea gest în anul 1206 însemna crearea unei dezordini  în interiorul societății, cu certitudine neobișnuită să asiste la o alegere conștientă de „schimbare a clasei sociale”. Schimbarea statutului social nu era înlesnită de nimeni și nimic, ci mai degrabă impusă de soartă: o epidemie, o moarte subită, o foamete, acestea ar fi putut acționa ca un „ascensor social”, însă doar într-o anumită direcție, anume, în jos.

Cu toate acestea, Francisc a luat o decizie conștientă, aleasă. Dorea să fie printre cei ultimi ai societății, printre cei marginalizați, respinși. Leproși, săraci.

De ce? Nu ar fi avut o viață mai bună dacă s-ar fi hârjonit în confortul burgheziei? Să vândă țesăturile prețioase ale tatălui și să călătorească pentru a le procura? Să adune bani, bogății și, prin urmare, bunăstare, atât pentru sine, cât și pentru viitoarea familie?

Cu certitudine ar fi fost alegerea mai ușoară de urmat. Toți s-au arătat în măsură să aleagă luxul, e mai facil desigur. Însă, de pe soclul burgheziei, ar mai fi putut Francisc să fie alături de cei surghiuniți? În acest loc doar se coboară, dar nu se mai urcă: Sfântul alege să trăiască imitațiunea lui Cristos sărac și având dragoste față de cei săraci.

„Dacă vrei să fii desăvârșit, mergi, vinde tot ce ai și dă săracilor și vei avea comoară în cer, [apoi] vino și urmează-mă!” (Mt 19,16-22). Cuvintele lui Cristos au răsunat, fără îndoială, în mintea lui Francisc, dar au răsunat și atunci când s-a simțit vinovat că refuzase să dea de pomană unui sărac: „Într-o bună zi, în timp ce se afla în prăvălie, cu gândul să vândă cât mai multe țesături, se prezintă înaintea lui un sărac cerându-i de pomană pentru dragostea lui Dumnezeu. El, cuprins de lăcomie și de dorința să câștige cât mai mult, refuză să-i dea de pomană cerșetorului, care, atunci, plecă degrabă. Imediat după, ca lovit de grația divină, și-a reproșat sieși gestul ticălos, gândindu-se: „Dacă acel sărac ți-a fi cerut să-l ajuți în numele nu știu cărui mare conte sau baron, fără îndoială, că l-ai fi ajutat. Cu atât mai mult ar fi trebuit să-l ajuți, că ți-a cerut în numele Regelui regilor și al Domnului domnilor”. După această experiență, și-a făgăduit sieși să nu mai refuze pe absolut nimeni niciodată dacă ar fi cerut de pomană în numele unui Domn atât de mare” (FF 1397).

Evanghelia este busola care i-a călăuzit viața lui Francisc. Pe când era încă îmbrăcat asemenea unui eremit și colinda de colo-colo, participând odată la Sfânta Liturghie, a auzit îndemnurile lui Cristos adresate ucenicilor ca atunci când merg să predice să nu poarte cu sine nici aur, nici argint, nici hrană, nici toiag, nici încălțăminte, nici haine de schimb.

În acest moment are loc o „a doua despuiere”. Cu înflăcărare, „a aruncat tot ce până atunci avea în plus, și de asemenea toiagul, încălțămintea, punga și ranița. Și-a croit o haină sărăcăcioasă și aspră și, în loc de o curea din piele, și-a legat brâul cu o funie” (FF 1427).

Drumul „asemănării” cu Cristos va ajunge în punctul culminant pe muntele Verna, când Francisc avea să primească stigmatele.

Două personaje care au însemnat cu caracter indelebil călătoria pământească, bazându-se pe o poruncă simplă, că uneori pare banală: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”.

(traducere din limba italiană de fr. Carol-Daniel Sabău)

***

Material apărut pe www.sanfrancescopatronoditalia.it

Distribuie cu: