Francisc are dreptate!

Distribuie cu:

Acum 800 de ani, la 26 mai 1219, la adunarea fraților franciscani (Capitul) de Rusalii, se hotărăște ca vestea cea bună să fie împărtășită și altor neamuri. Încercarea din 1217, nu tocmai izbutită, din cauza ereticilor și a necunoașterii limbilor din alte locuri (Germania, Franța, Spania, Maroc), nu a  frânt elanul. Și pornesc, câte doi, înspre toate zările, asemenea apostolilor lui Hristos. La 24 iunie 2019, Francisc însuși se îmbarcă de la Ancona pentru a ajunge la Damietta, în Egipt. Acolo, mai întâi se străduiește, în zadar, să-i convingă pe cruciați să renunțe la războiul împotriva musulmanilor: îi imploră pe creștini să nu pornească la bătălie, și-i amenință cu înfrângerea. Dar ei au luat în batjocură ceea ce era adevăr, și-au împietrit inimile și i-au refuzat sfatul. El avertizase: Domnul mi-a arătat că, dacă va avea loc azi ciocnirea, va fi rău pentru creștini. La 29 august 1219 s-a pus capăt războiului, nu cu biruință ci cu rușine. Francisc a avut dreptate!

Primul său biograf, Tommaso da Celano (2 Cel 4: FF 617) ne dă în continuare de gândit și pentru vremurile noastre: Să chibzuiască bine la aceasta toți stăpânitorii din lume și să știe că nu e ușor să lupți împotriva lui Dumnezeu, așadar împotriva voinței Lui. Încăpățânarea duce de obicei la funestă ruină, pentru că, încredințându-ne doar propriilor forțe, nu merităm ajutorul de Sus. De fapt, în acest caz interpretarea lui Celano se restrânge doar la neascultarea din partea cruciaților: au nesocotit un adevăr revelat de Sus. În esență nedreptate i s-a făcut Atotștiutorului. Francisc era doar purtătorul Său de cuvânt.

„Înfrânt” de ai lui, încearcă să instituie pacea dinspre celălalt versant: merge la sultanul Al-Kamil, care l-a primit cu mare cinste. Împreună constată un adevăr elementar: pacea e posibilă doar prin dialog. Bineînțeles numai dacă părțile inamice se situează, față în față, pe același palier al înțelepciunii. Creștinii de acum opt secole nu au rezonat la acest adevăr. În schimb sultanul, cultivat și deschis la minte, i-a dat dreptate lui Francisc.

Tot pe dialog se înfiripase prima „familie” franciscană. „Sărăcuțul lui Dumnezeu”  pricepe că doar de unul singur nu  poate împlini ceea ce îi dezvăluise Sfânta Scriptură (Însuși Preaslăvitul mi-a revelat că trebuia să trăiesc potrivit formei sfintei Evanghelii – 2Test.14: FF 116), ci trebuie să asculte și să se completeze pe sine tocmai înțelegându-i pe ceilalți și învățând de la ei. Laolaltă descoperă o formă de viață care, în atmosfera spiritualității și în lumina unor criterii morale superioare, poate insufla autenticitate existenței. El intuiește deosebirea dintre izolarea sihastrului și acea bogăție a completării reciproce care elaborează  dimensiunea umană de la o simplă linie la o arhitectură complexă.

Dovada că Sfântul din Assisi a avut dreptate este tocmai faptul că dialogul propus acum peste opt veacuri continuă să fie valabil. Depinde dacă noi cei de astăzi ne situăm de partea trufașilor cruciați care i-au disprețuit avertismentul ori de partea fraților ce i s-au alăturat la întemeierea unui proiect care a crescut precum arborele din vedenia lui Iacopo dalla Massa, frumos și mare, a cărui rădăcină era de aur (Fi. 48). Alăturarea fraților –  un dar al Domnului –  îl sprijină inclusiv pe el însuși în propria desăvârșire lăuntrică, îi dau curaj: nu  mai e singur!. Francisc crește împreună cu frații, iar genialitatea lui rezultă din acest mod de a absorbi și metaboliza esențele trăirilor celor care-i sorb la rândul lor esența sa elevată.  Se instituie un gen de frățietate cu deplină lămurire de sine, în realitatea concretă a relațiilor cotidiene. 

Distingem, încă de la începuturi, și un alt mod al lui Francisc de a avea dreptate: el face experimentul relaționării: a-i accepta/iubi sau a-i respinge/urî pe ceilalți. Experimentează socializarea coborând pe treapta cea mai de jos, la categoria cea mai disprețuită și izolată din vremea sa: leproșii.  Așadar nu un dușman, ci o altfel de ființă umană, totuși umană, care nu intra în schema mentală a grupului social din care făcea el parte. Iisus ne îndeamnă să ne iubim vrăjmașii. Propunerea Sfântului din Assisi strecoară o anume subtilitate: să cobori la marginea disprețuită a cercului viețuirii tale. Nu doar să nu-ți întorci capul în altă parte pentru a nu-ți păta privirea, ci chiar să înaintezi, să te apropii de ei, de „leproși”. Oare cine sunt leproșii în zilele noastre? Izbânda lui Francisc se verifică în ieșirea din harta mentală egoistă, din atitudinea centrată  pe sine: „mi se părea ceva mult prea amar să mă uit la ei” (2Test1:FF110)

Atunci când a părăsit lumea (exivi de seculo) nu s-a inserat într-o instituție, ci a trecut la slujirea directă a lui Dumnezeu: „sunt liber” spune Francisc unui trimis al autorităților alertate de tatăl său,  așadar nu se mai află sub jurisdicția consulilor din moment ce era slujitor al lui Dumnezeu cel Preaînalt.  (Leggenda dei tre compagni, FF 1419). Descoperindu-l în plan intim pe Dumnezeu, își dă totuși seama că are nevoie de mijlocitor pentru a ajunge, atât în plan spiritual, cât și material, la împărtășire, comuniune. Credința își are temeiul în Euharistie. Or, Francisc se subordonează Bisericii tocmai pe temeiul devoțiunii față de Euharistie pentru slăvirea Domnului. Fidelitatea față de instituția clerului este un ecou al smereniei și modestiei care îl situează în devoțiunea față de Hristos prezent în actul slujirii. El recunoaște că nu poate fi decât un simplu utilizator al darului  de Sus repartizat prin harul preotului.

În această logică proprie înțelege justificarea relației de subordonare față de instituție și slujitorii săi, deși aceștia pot fi , ca orice om,  și păcătoși, spune el. El nu vrea să-i judece, să țină seamă de păcatele lor. Nu-i consideră mai presus de slăbiciunile omenești, dar le recunoaște harul de a primi și a oferi și altora prea sfântul Trup și Sânge al lui Hristos (2Lf33: FF193). Clerul nu devine obstacol, precum pentru ereticii din vremea sa. Preotului i se acordă cinstire pentru ceea ce este investit să facă nu pentru ceea ce el, ca om, poate fi.

Verificăm  astfel și justețea referirii lui Francisc la cei care educă în spiritul valorilor creștine: pe aceia care au grijă de preasfintele cuvinte divine trebuie să-i cinstim și să-i venerăm ca pe cei care ne împărtășesc duh și viață (2Test 13: FF115). Cu strădania lor are loc alfabetizarea prin intermediul textului sacru, prima treaptă a înțelegerii, trăirea credinței nu doar la nivelul gândirii, ci și al acțiunii, experiența realității credinței transpuse în fapte. La Messer episcop vin pentru că el e tată și domn al sufletelor.

„Sărăcuțul” are dreptate și atunci când susține că iubirea care se dăruiește pe sine restaurează ceea ce iubește. În conceptul de socializare, de relaționare   află identificarea calității simbolice ce conduce la „întâlnirea” cu Dumnezeu. Dar relaționarea nu se oprește la palierul uman: descoperă că tot ce-l înconjoară porta significatione. Frate și soră poate fi oricine și orice ne interferează existența, inclusiv aceea care,  la momentul stabilit de Sus,  chiar o suprimă: sora noastră, Moartea trupească, de care nici un om viu nu poate scăpa.

Descoperim de asemenea că Francisc are dreptate și atunci când, după o metanoică și  verificată conexiune pe verticala luminării,  ține ca experiența sa să constituie un model, să fie cunoscută, transmisă. Nu vrea ca momentele de extaz, inclusiv cele precum primirea stigmatelor, să nu aibă cel puțin un „observator”, un privitor care poate duce mesajul mai departe. Nici Mântuitorul nu a fost singur când s-a produs schimbarea la față ori când a făptuit minunile. Fiecare moment esențializat este cu intenție destinat unor martori care pot transmite ceea ce înțeleg din „lecțiile” cu destinatari multipli: cei din momentul producerii evenimentului și ceilalți de după, în cronologii și geografii diferite.

Putem continua să descoperim numeroase alte situații în care înțelegem cât de multă dreptate a avut  Francisc, și continuă să aibă, nu doar în plan general, ci și în propria noastră viață, a fiecăruia dintre noi, chiar și în cele mai obișnuite  împrejurări. Nu trebuie decât să fim atenți, treji, și să luăm aminte.

***

Material publicat în ediția tipărită a revistei Mesagerul sfântului Anton, An XXVI, nr. 154, mai-iunie 2019.

Distribuie cu: