Loading...

Ea a fost cea aleasă…

Interviu cu Cătălina; Gioseni, 5 decembrie 2018

Foto (de la stânga): Fericita Veronica, Ana și Cătălina

Distribuie cu:

Auzisem de la părintele paroh din Gioseni, Mihai Simon, că în satul pe care-l păstorește, trăiește o persoană care a cunoscut-o personal pe fericita Veronica Antal, ba chiar i-a fost bună prietenă, fiind cam de aceiași vârstă. Nu am stat mult pe gânduri și m-am hotărât să o vizitez pentru a sta de vorbă cu ea.

Astfel, în după-amiaza zilei de 5 decembrie 2018, însoțit de pr. Mihai Simon, am bătut la poarta Cătălinei. Ne-a ieșit în întâmpinare vioaie și bucuroasă, în timp ce printre picioare se tot gudura un cățel căruia nu reușeam să-i ghicim intențiile. Într-un final, s-a mai domolit, văzând că stăpâna ne deschide ușa, invitându-ne să intrăm în casă, și s-a retras, parcă supărat, că nu i-am permis să ne urmeze, rămânând singurel în frigul umed de afară.

Camera în care am fost primiți, curată și bine încălzită, ne-a dat pe loc impresia că e un loc numai bun de stat la sfat, iar sfatul nu ne-a lipsit, căci de îndată ce ne-am așezat, Cătălina a și început să ne depene din amintirile ei cu prima femeie româncă declarată fericită de Biserica Catolică.

 

Am întâlnit-o pe median

„Veronica e mai mică decât mine cu un an, ne-a spus Cătălina. Prima mea amintire cu ea, o am de pe medianul din sat, unde am și cunoscut-o. Se afla lângă fântână și era împreună cu fata dascălului Matieș, de loc din Adjudeni. Era îmbrăcată cu o rochiță albă, cu fustiță creață și două cozi mari, împletite pe spate. Era solidă (râde!), așa era felul ei. Apoi, mi-o mai amintesc de la cor, de la repetiții. În sfârșit, mai era pe atunci și obiceiul de a face „întronarea la Inima lui Isus”, o practică evlavioasă, la care participa multă lume și de care se ocupa bădia Ghiță, care era fecior de Biserică.

 

Ne jucam, ne rugam și munceam

În acea perioadă, unele măicuțe reveniseră acasă, după ce mănăstirile fuseseră închise de regimul comunist. Dintre surorile revenite acasă, mi-o amintesc bine mai ales pe sora Rozina.

Eram multe fete care ne adunam la biserică: să ne rugăm, să participăm la sfânta Liturghie, la cor, iar după repetiții, mai rămâneam să ne jucăm, să vorbim, prin jurul bisericii. De asemenea, seara, când veneam de la câmp, ne adunam lângă biserică și de acolo mergeam în cimitir, iar ea, Veronica, parcă acuma o văd, numai ce ajungea și se ascundea după un stâlp de lângă biserică (biserica veche) și nu ieșea de acolo până când nu mergeam și o trăgeam de nas să iasă afară (râde!). Întrebată de ce stătea Veronica ascunsă acolo, după stâlp, Cătălina răspunde prompt: „Sî ruga, adicî în ascuns, cum ar vini”.

Când mai crescusem, îmi amintesc că dacă cineva începea să vorbească despre alții, Veronica se dădea doi pași înapoi și, strângând în mâini crucea pe care o purta la piept, se înclina spre pământ, ca întru-un gest de respect. Admiram asta foarte mult la dânsa și întotdeauna simțeam în ea prezența unei nevinovății aparte. Eu personal, așa o vedeam. Nu am spus nimănui până acum acest lucru. În rest, mergeam împreună, ne rugam, munceam la câmp sau în casă, mai ales iarna, ne jucam, râdeam, citeam cărți când mergeam în șezătoare la una sau la alta: despre sfânta Maria Goretti (1890-1902), dar mai ales din viața sfintei Gemma Galgani (1878-1903), apoi discutam și împărtășeam.

 

Parcă nu eram pe pământ…

Mergeam des în cimitir să ne rugăm. La Hălăucești ne întâlneam și cu sora Electa, care pentru noi era ca o mamă spirituală și ca o sfântă. Ne plăcea să o ascultăm cum ne învăța, cum ne povestea diferite întâmplări și pilde spirituale.

Ne plăcea să ne rugăm pentru răposați. Mai ales seara, mergeam în cimitir la Nisiporești, fiind aproape de biserică. Aici, după ce ne rugam, rămâneam îndelung cu Veronica și priveam cerul. Vizitam cimitirul pe înserate pentru că ni se părea mai plăcut. Parcă nu eram pe pământ, așa era de frumos. Oricum, noi, spre seară, când veneam de la treabă, obișnuiam să facem o vizită la biserică, pentru că în vremea aceea vizitele la Sfântul Sacrament erau foarte frecvente. De pildă, mama mea, la ora unsprezece noaptea ne lua, pe mine și pe sora mea, și ne ducea să facem o vizită la biserică. Atunci când era încuiată biserica, cheia putea fi găsită deasupra ușii. Descuiam, intram în biserică, ne rugam, după care încuiam la loc, așezam cheia unde o găseam și ne întorceam acasă.

 

Dorea să fie sfântă

Era o iarnă, ca în basme,  – nu uit asta niciodată – și am ieșit din casa Veronicăi, în pragul ușii, iar ea ținea crucea pe care o porta la piept strânsă în mâini, că așa avea obiceiul. Întotdeauna ținea crucea în mână. Eu îi povesteam despre Gemma Galgani a cărei viață tocmai o terminasem de citit și Veronica, parcă acum o văd, din când în când ridica privirea spre cer și ofta adânc. Își dorea mult și ea să fie sfântă.

În perioada aceea, părintele Alois Herciu era paroh la Hălăucești și venea împreună cu preoții vicari la Nisiporești. Când ajungea la biserică și ne vedea adunate ne spunea: „V-am adus împărtășanie cu căușul. Ca să vă satur. Așa spunea” (râde).

La Hălăucești, părintele Alois împreună cu preoții vicari se ocupau cu spiritualitatea și îndrumarea spirituală, pentru că mănăstirile fuseseră închise. Îmi amintesc faptul că părintele Alois Herciu ne dădea voturi pentru o lună. Când veneam la parohie și întrebam de voturi, preoții vicari ne spuneau: „Mergeți la părintele Herciu că noi nu ne băgăm”.

Mai mergeam și la Barticești la Sfânta Liturghie, mai cu seamă iarna.

Sora Rozina a ținut grupul unit. Ea ne-a ajutat foarte mult. Deși ea nu prea vorbea, cum să vă spun eu, comportamentul ei ne atrăgea. Mai ales la Înălțare, ne adunam în biserică iar sora Rozina ne scria bilețele din partea lui Isus și ni le împărțea: „Eu plec la Tatăl și îți las ca amintire, și scria pentru fiecare câte ceva cum ar fi: rugăciunea, bucuria, suferința, învățătura, jertfa, crucea, cuvântul meu…”, iar noi tare ne bucuram când primeam acele „amintiri de la Isus”.

 

Încercări ale credinței

Veronica a fost de mică apropiată de biserică, datorită bunicii ei, Zarafina, care era o femeie foarte credincioasă și apropiată de biserică și de preoți. Avea, de asemenea, un cult aparte față de răposați și față de eroi.

Îmi amintesc că la un moment dat se iscase o neînțelegere între părinții Veronicăi și o vecină, din cauza unei fântâni din apropierea casei, iar unul dintre preoți a oprit-o pe Veronica o perioadă de la sfânta Împărtășanie. „Dacă ați ști cât a suferit ființa aceea atunci!” Nu spunea nimic, dar puteai vedea pe chipul ei cât de mult îndura. Nu îmi mai amintesc cum s-a încheiat povestea asta, dar știu că nu i-a fost deloc ușor. La fel și când a murit tatăl ei, foarte mult a suferit.

Pe atunci, mai exista și practica spirituală numită „Roaba Mariei”. L-am întrebat într-o zi pe pr. Alois Donea, de ce nu a primit-o și pe Veronica în această mișcare? Nu mi-a răspuns, ci doar a ridicat din umeri.

Veronica îl avea pe pr. Alois Donea ca îndrumător spiritual, care era preot vicar la Hălăucești. Ulterior a fost mutat la Huși. Eu am fost o perioadă la Huși, lucram acolo la parohie, și într-o bună zi, părintele Donea mi-a spus: „Vezi că o să vină Veronica”. Și, într-adevăr, a venit la Huși. Avea treabă cu părintele. Probabil a venit să-i ceară un sfat. Auzisem mai apoi că mama ei voia să o mărite. Ea dorea foarte mult să se consacre lui Dumnezeu. A plâns foarte mult când a plecat de la Huși, pentru că eu am însoțit-o până la gară și mi-am dat seama că are o greutate mare pe suflet.

 

A avut multe lovituri

La două săptămâni după această vizită făcută la Huși, părintele Donea m-a înștiințat că Veronica a murit. Mie nu-mi venea să cred, căci nu știam să fi suferit de vreo boală. O știam sănătoasă.

Când am ajuns în autogara de la Hălăucești, m-am întâlnit cu sr. Clementina pe care am întrebat-o: „Soră ce-i cu treaba asta?” Sora mi-a zis: „Vezi că și victima și criminalul tot din sat sunt”. Când am ajuns la casa părintească, vă puteți imagina ce era acolo. Când m-au văzut, s-au apucat să-și pună mâinile în cap și să bocească strigând: „Scoală Veronica, a venit prietena ta!” (O năpădesc lacrimile).

Veronica fusese așezată în sicriu în casă. Era îmbrăcată în mireasă și i se vedeau rănile la mâini și la gât.

A avut multe lovituri.

 

Cum s-a întâmplat tragedia?

În ziua respectivă fusese mirul la Hălăucești.

În sat era o văduvă, peste calea ferată, Balint Veronica îi spunea. Noi când mergeam la Hălăucești dormeam la ea. În seara precedentă, Veronica  a rămas peste noapte la dânsa. Această femeie a spus că în acea noapte Veronica fusese agitată și nu prea reușise să se odihnească.

În ziua mirului a ajutat la biserică, adunând lucrurile după sfânta Liturghie. Când s-a terminat treaba, prietenele ei i-au zis că e vremea să plece acasă. Dar ea a răspuns: „Nu merg acum că-i prea cald. Mai zăbovesc puțin. Și a rămas la Hălăucești. Celelalte fete au plecat acasă, la Nisiporești. Pe drum s-au întâlnit cu „Mocănel” (Pavel Mocanu). A fost văzut de un om din Hălăucești și de o femeie, care venise la cules fasole. Între timp, pornise și Veronica spre casă. În vale, la „fântâna lui Vangheauă” s-au întâlnit.

Eu așa cred: asta a fost o întâmplare, sau Dumnezeu a vrut!?

Ea fiind voinică a sărit, că ăla nu era înalt, era de statură mică; probabil că cu cuțitul a doborât-o. Veronica nu murea, dacă oamenii care au venit de la Hălăucești, ar fi spus, dar au văzut și au tăcut. Nu au spus nimic, sau măcar să-i fi sărit în ajutor. Dar au tăcut și au plecat mai departe acasă. Asta-i părerea mea, de aceea o spun.

Poliția a venit de mai multe ori și a cerut informații despre cele întâmplate, a făcut tot felul de măsurători, s-a interesat de ora exactă când a trecut Mocanu pe drum, când a ajuns la tren…

Inițial au fost arestați alți doi: Pavel Dumitraș și Nicolae Măgdici. Aceștia se întorseseră de la Luncași în ziua respectivă, iar pe drum îl întâlniseră pe „Mocănel” (Pavel Mocanu). Nu știu cum de s-au putut ascunde aceste lucruri!

Bărbatul meu a fost la CFR și a lucrat cu șeful gării din Hălăucești. Acesta i-a povestit că l-a văzut pe Pavel Mocanu plin de sânge și l-a întrebat: „Băi, tu ce faci aici?” „Vreau să plec la Bacău”, zise acesta, că el acolo lucra. Dar nu a mai plecat cu trenul, ci s-a întors acasă. Și probabil că s-a dus la vreun vecin în seara aceea, că nu a fost acasă. Și-a spălat hainele acolo și a plecat dimineața din nou la Hălăucești. Veronica era cu fața-n jos, cu capu pe mână, și tot el a făcut o cruce din ciocani și i-a așezat-o pe spate. Unchiul Veronicăi, a auzit ceva gălăgie prin sat și atunci și-a dat seama că, de fapt, i se păruse lui că auzise strigăte în după-amiaza zilei precedente. Acolo s-a dat o luptă. Dar a fost prea târziu că nu a știut.

O femeie din sat, care avea pământ prin apropierea „fântânii lui Vangheauă”, mergând să-și vadă tarlaua a zărit-o pe Veronica și a trimis vorbă în sat.

 

Înmormântarea…

În ziua înmormântării, vremea era urâtă. Ploua. Sfânta Liturghie a fost celebrată în biserica din Nisiporești de către pr. Mihai Dămoc. Au mai concelebrat și alți câțiva preoți.

Sicriul cu trupul neînsuflețit al Veronicăi, așezat înaintea altarului, era înconjurat de flori.

Eu i-am spus părintelui Alois Donea: „Părinte, sfinția voastră o cunoașteți atât de bine pe Veronica. Trebuie să spuneți ceva!” „Nu, a răspuns părintele, să se reclame singură”.  

La înmormântarea ei, sr. Rozina a scris o cuvântare pe care am păstrat-o eu, apoi i-am dat-o pr. Anton  Demeter.

 

Ea a fost cea aleasă

E clar că Veronica a fost cea aleasă dintre noi toate. Și dorința aceasta de sfințenie pe care a avut-o…!

Am văzut și eu la televizor că au mai vorbit unele persoane despre ea, dar eu am să vă spun: spiritualitatea din ea dac-ar putea să o dea afară! Pentru că ea a fost foarte spirituală. Și, nu știu cum să vă spun, ea voia să fie cu Isus, nu o interesa nimic altceva. Se scula dimineața, împreună cu alte fete, îl trezeau pe bădia Ghiță clopotarul și porneau împreună peste câmp spre biserica din Hălăucești. Îmi aduc aminte că o dată, era o iarnă mare, și fusesem la biserică la Hălăucești mai multe fete. Și când ne întorceam, eu cu ea, fiind mai voinice, rămâneam în urmă, celelalte fiind mai sprintene mergeau mai repede. Când ne-am uitat în urmă, am văzut că venea un lup săltând prin zăpadă. Veronica mi-a spus: „Să stăm pe loc, să treacă lupul”. Și am stat pe loc. Lupul a trecut pe lângă noi, fără să ne facă vreun rău, iar noi am continuat drumul spre casă.

 

Veronica mai vine

Mi-a dat telefon un nepot de la Mangalia chiar în ziua în care a avut loc beatificarea Veronicăi la Nisiporești (22 septembrie 2018). M-a întrebat dacă am fost la celebrare. Și i-am spus că am fost și m-a impresionat foarte mult. „Să-ți spun eu – mi-a zis – ce mi s-a întâmplat. M-am culcat aseară și am visat-o pe Veronica. Nu era mama (căci și mama lui e moartă), ci Veronica. M-a mângâiat și mi-a spus: „Nu-ți fă griji, că va fi bine”. Eu nu l-am întrebat dacă are necazuri sau vreo problemă, știu însă că o cunoaște pe Veronica, pentru că a trăit, o vreme, acolo în sat, la Nisiporești. De altfel, sunt și un fel de rude, mai îndepărtate.

Mi-au mai spus și alții că s-au rugat ei și au simțit că au primit ajutor.

Și pe sora Rozina, îmi amintesc că am întrebat-o o dată: „Mai vine Veronica?” și ea mi-a răspuns: „Vine, cum să nu. Am primit multe ajutoare de la ea”.

           

Nu mai am cuvinte

Am fost recent la Nisiporești și când am văzut ce s-a făcut acolo pentru Veronica am rămas fără cuvinte. Numai ce am intrat în biserică, am rămas copleșită simțind-o atât de aproape pe Veronica (plânge). I-am spus așa: „Ce ai făcut Veronica din satul ăsta!? Că nimeni nu s-a așteptat. Uite Vironoi ce ai făcut!”, că așa îi spuneam noi prietenele ei câteodată, fiind ea mai hotărâtă și curajoasă decât noi toate. Eu nici acum nu îmi dau bine seama ce s-a petrecut atunci, la beatificarea Veronicăi.

La început nici nu i-am văzut icoana acolo pe perete, apoi mi-am dat seama că este ea și i-am spus: „Măi Veronică, ce-ai făcut, te-ai cocoțat acolo” (râde).

M-am rugat mult să nu mor, să pot ajunge să trăiesc momentul beatificării ei. Dumnezeu m-a ascultat. Când am ocazie mai merg să o vizitez.

 

Veronica a fost pregătită

Cum să vă spun eu: oamenii se rezumă la crimă. Nu asta are valoare. Valoare are pentru ce a murit: credința ei, nevinovăția ei, martiriul ei, lupta ei. Lumea nu înțelege asta și spune: „Hei, a murit; a murit, asta e! A fost o întâmplare nefericită”. Ea însă s-a pregătit zilnic, toată viața, pentru acea clipă în care și-a dat viața apărându-și nevinovăția.

Veronica a fost pregătită, a fost pregătită…

 

Un mesaj pentru tineri

Lumea era parcă altfel pe atunci: mai credincioasă, mai bună.

Astăzi, oamenii nu prea se mai gândesc la Dumnezeu, să meargă la biserică, să se roage. Spun că nu mai au timp.

Tinerii ar trebui să știe că ei îi aparțin lui Dumnezeu. Degeaba au impresia că sunt stăpâni pe ei, și asta le este suficient și pot face ceea ce vor.

Credința trebuie hrănită: în primul rând cu rugăciunea, apoi cu sacramentele, cu practicile spirituale.

Veronica transmitea în jurul ei o trăire aparte, datorată intimității ei cu Dumnezeu. Nu știu eu să descriu exact ceea ce simțea ea. Oricum, legătura ei cu Dumnezeu era profundă. Eu așa am văzut în ea: o nevinovăție aparte. Eu așa am văzut și nu pot să spun altceva. Te atrăgea și te simțeai bine când erai în preajma ei.

Dar, cum să vă spun, pe atunci și atmosfera din jur era favorabilă credinței: parcă te simțeai atrasă când o vedeai pe cutare sau cutare atât de apropiată și dornică de Dumnezeu; parcă te simțeai atrasă și tu spre acea viață. Exista cu adevărat o întrecere spirituală între tinerele de atunci.

Am trăit cu mare bucurie acea perioadă din viață. M-am simțit foarte bine.

Eu o admir mult pe Veronica și încă simt o adâncă legătură de prietenie și comuniune cu ea. Parcă trăiește în mine.

Chiar dacă drumurile noastre s-au despărțit la un moment dat, prietenia și spiritualitatea noastră a rămas ca o verigă ce continuă să ne unească.

Ar trebui ca lumea care se roagă ei și primește un har, să fie sinceră, să dea mărturie, ca să o putem vedea cât de curând canonizată.

Ce să vă spun: dacă ea a fost aleasă…!

 

Înainte să ne luăm rămas bun, vizibil emoționată, Cătălina s-a bucurat să vadă din nou Rozariul cu care fericita Veronica a murit ținându-l strâns în mână și să atingă o mică relicvă, ce mai păstrează petele de sânge ale fecioarei martire.

Ne-am rugat împreună Sfintei Fecioare Maria și i-am mulțumit lui Dumnezeu și fericitei Veronica pentru bucuria de a o fi simțit atât de aproape, lângă noi, la această întâlnire.

Totodată am înțeles și mai mult cât sunt de actuale și adevărate cuvintele Sfântului Părinte, papa Francisc, rostite în cadrul sinodului din octombrie 2018: „De un pic de timp port în inimă un gând. Simt că asta e ceea ce vrea Domnul ca eu să spun: ca să existe o alianţă între tineri şi bătrâni…. Rădăcinile – acest lucru, iertați-mă, îl port în inimă – sunt vârstnicii, bravii vârstnici… Vorbiți cu vârstnicii!” Noi avem nevoie de tineri profeți, dar fiți atenți: niciodată nu veți fi profeți dacă nu preluați visurile vârstnicilor”.

Album Foto:

Distribuie cu: