Luca 24,13-35
În aceeaşi zi, iată că doi dintre discipolii lui Isus se duceau spre un sat al cărui nume era Emaus, care era cam la şaizeci de stadii de Ierusalim. Aceştia vorbeau între ei despre toate cele întâmplate. Pe când vorbeau şi se întrebau, Isus însuşi, apropiindu-se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască. El le-a spus: „Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbaţi între voi pe drum?” Ei s-au oprit trişti. Unul dintre ei, numit Cleopa, răspunzând, i-a spus: „Numai tu eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele petrecute în zilele acestea?” El le-a zis: „Ce anume?” Ei au spus: „Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă şi cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor. Cum arhiereii şi conducătorii noştri l-au dat să fie condamnat la moarte şi l-au răstignit. Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri! Ba mai mult, unele femei dintr-ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineaţă şi, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu. Unii dintre cei care sunt cu noi au mers şi ei la mormânt şi au găsit aşa cum au spus femeile, dar pe el nu l-au văzut”. Atunci le-a spus: „O, nepricepuţilor şi greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeţi! Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa?” Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el. Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe. Dar ei l-au îndemnat insistent: „Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârşite!” Atunci a intrat să rămână cu ei. Şi, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. Iar ei spuneau unul către altul: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?” Şi, ridicându-se în acelaşi ceas, s-au întors la Ierusalim. I-au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei care erau cu ei, care le-au zis: „Domnul a înviat într-adevăr şi s-a arătat lui Simon”. Iar ei le-au povestit cele de pe drum şi cum a fost recunoscut de ei la frângerea pâinii.

Comentariu
Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre evenimentul întâlnirii lui Isus de către doi ucenici care merg spre Emaus. Luca este singurul evanghelist care vorbește despre acest eveniment cu scopul de a ajuta comunitatea creștină să interpreteze Sfânta Scriptură pentru a putea descoperi prezenţa lui Isus înviat în viața cotidiană.

Să vedem câteva trăsături ale ucenicilor și a „călătorului străin” care li se alătură, pentru a ne însuși o învățătură folositoare și pentru viața noastră de credință.

În primul rând, ni se spune că cei doi ucenici merg spre Emaus.

Nu trebuie să ne mire faptul că cei doi ucenici sunt prezentați mergând. Itineranța este un aspect important al discipolatului. Așadar, faptul că cei doi merg, nu-i chiar atât de rău. Mai rău ar fi fost să stea pe loc. Totuși, eu merg într-o direcție greșită, spre Emaus, adică se întorc la ceea ce au avut înainte de a-l cunoaște pe Isus.  Se întorc acasă, la trecutul lor, pentru a-și reconstrui viața după această deziluzie sau, pur și simplu, fug de o experiență de viață, care, după calculele lor, i-a condus la faliment.

În al doilea rând, cei doi ucenici sunt trişti și deziluzionați. Se aşteptau la un Mesia glorios, un rege puternic şi biruitor şi s-au găsit în faţa unui învins: „Noi speram că el va fi Salvatorul”. Luca exprimă aici gândurile multor creştini care cunoşteau foarte bine ce a făcut şi a învăţat Isus, dar care și el, ca atâția alții, a murit.

Apare „străinul”

Isus nu este recunoscut ca Dumnezeu în vremea vieții sale pământești, dimpotrivă este suspectat și hărțuit, judecat, batjocorit și ucis, dar nu este recunoscut ușor nici după înviere.

Știm că Maria Magdalena îl ia drept un grădinar oarecare iar ucenicii din Emaus îl tratează ca pe un străin.

Ca și în celelalte apariții Isus nu vine cu gând de răzbunare. Tot timpul cât a stat cu ucenicii i-a învățat, și continuă să-i învețe și după înviere, când, iată, dau mari semne că nu au înțeles nimic.

Isus merge cu ei. Deși ei merg într-o direcție greșită el nu-i întoarce din drum, ci se face însoțitorul lor. Isus nu-i obligă pe discipoli să se întoarcă pe urmele dinainte, ci îi însoţeşte pe calea parcursă de ei, în ciuda faptului că era vorba despre o cale greşită. Mergând împreună cu discipolii săi, Cel Înviat, vrea să transforme acel drum, să-i dea un sens nou pozitiv: ceea ce până nu de mult constituia o fugă, o renegare a experienţei trăite cu Isus datorită falimentului său uman, devine acum un drum de credință, în cadrul căruia Domnul încălzeşte inimile discipolilor, reînviind credinţa şi orientându-i spre o nouă lectură a istoriei personale şi comunitare. Acesta este un gest foarte frumos, care ne arată încă o dată delicateţea cu care Isus acţionează în relaţia cu ucenicii săi și faptul că el călătorește cu noi pe drumul vieții.

Isus se interesează de necazul lor. Ca și atunci când i-a apărut Mariei Magdalena, pe care o întreabă de ce plânge, pe cine caută, și acum Isus intră în dialog cu cei doi. Încă o dată ne impresionează modul pedagogic de a acţiona a lui Isus: prefăcându-se că este neştiutor, îi determină pe cei doi ucenici întristaţi, să-i povestească cele petrecute. Întrebarea lui Isus îi face să se oprească din mers: „Ei s-au oprit trişti”.

Ne dăm seama, fără prea mari dificultăţi, că este vorba aici de o problemă de lipsă de credinţă din partea discipolilor. Acest lucru reiese şi din cuvintele lui Isus, care, după ce l-a lăsat pe Cleopa să completeze propria reconstituire a evenimentelor, intervine decis, dojenindu-i pe discipoli cu aceste cuvinte: „O, nepricepuţilor şi greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeţi!” (v. 25).

Aplicarea învățăturii la viața noastră

Fără credinţa în înviere, înfrângerile rămân înfrângeri, viaţa se încheie cu moartea, este o tragedie fără sens. Aceasta este şi istoria noastră. Şi noi ne aflăm de multe ori în aceeaşi stare de spirit. Şi noi ne oprim, cu faţa tristă, resemnaţi în faţa unei realităţi inevitabile, constrânşi să admitem că noua lume vestită de Isus nu va apărea niciodată.

Cred că este important să ţinem minte acest adevăr: nu există drum, oricât de greşit ar putea fi, care să rămână în afara milostivirii şi bunătăţii lui Dumnezeu, în măsura în care şi noi, asemenea celor doi discipoli, suntem capabili să ne oprim şi să-i povestim Domnului tristeţile noastre, dându-i astfel posibilitatea să se facă însoţitorul nostru de drum şi să ne reaprindă inimile de credință și de bucuria Învierii.

Din Izvoarele franciscane, FF 706
Îmi amintesc un episod care, după părerea mea, nu trebuie neglijat.
Unul dintre frați, văzu câțiva dintre confrații săi întreținându-se într-o curte princiară, și, sedus de nu știu care slavă deșartă, își dori și el să fie „palatin”. Și în timp ce ardea de dorința după acea viață, într-una din nopți văzu în somn pe așa-zișii confrați, undeva în afara conventului și separați de comunitate. Pe lângă aceasta, erau aplecați asupra unui jgheab de porci, murdar și scârbos, din care mâncau năut, amestecat cu excremente. La o atare vedere fratele a fost puternic impresionat și, ridicându-se la prima oră a dimineții, și-a scos din minte curtea princiară.

Distribuie cu: