Matei 5,13-16
În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Voi sunteţi sarea pământului. Dacă sarea îşi pierde gustul, cu ce se va săra? Nu mai este bună de nimic, decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii. Nu se poate ascunde o cetate aşezată pe munte. Nici nu se aprinde o candelă şi se pune sub obroc, ci pe candelabru ca să lumineze pentru toţi cei care sunt în casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri!”

Comentariu
După ce Isus își încheie discursul fericirilor, în care expune noua logică și mentalitate a împărăției pe care a venit să o descopere lumii, se adresează direct celor apropiați lui, ucenicilor săi, cărora le atribuie două calități: sare a pământului și lumină a lumii.

Ce vrea, de fapt, Isus să le spună ucenicilor prin această învățătură?

Știm că sarea este un element natural indispensabil hranei: ea îi dă gust și o ferește de stricăciune. Pentru Isus, același rol trebuie să-l aibă și ucenicii săi în lume: să dea gust vieții și să o ferească de degradare.

Ceea ce amenință gustul vieții este nechibzuința de a o reduce la un chin continuu datorat preocupărilor zilnice, cele care – ne spune tot Isus – „ne îngrijorează” (cf. Mt 6,25-34). Alergarea continuă în urma problemelor și a grijilor zilnice ne fură bucuria de a trăi viața ca pe un dar prețios. Acest mod de raportare la viață ne smulge din prezent și ne aruncă în vârtejul gândurilor și al imaginației.

Blaise Pascal face, în Cugetări, următoarea observație: „Fiecare să-şi cerceteze gândurile. Le vor găsi pe toate întoarse spre trecut sau viitor. Nu ne gândim aproape deloc la prezent şi, dacă ne gândim, nu o facem decât pentru ca, prin lumina lui, să dispunem de viitor. Prezentul nu este niciodată scopul nostru: trecutul şi prezentul sunt mijloacele noastre; numai viitorul este scopul nostru. Astfel nu trăim niciodată, ci doar sperăm să trăim, şi hotărând să fim fericiţi, inevitabil, nu suntem niciodată”.

Ucenicii lui Isus, trăind după logica fericirilor, întrețin și răspândesc în lume un mod nou de gândire, de acțiune și de raportare la viață. Acesta este evident mai ales prin faptul că trăiesc cu un duh nou realitățile vieții care, oricât de grele pot deveni uneori, nu-i strivește, nu-i descurajează, nu-i întristează și, deci, nu le confiscă bucuria de a trăi. Secretul lor este, desigur, duhul lui Isus, pe care l-au primit prin credință la Botez și în celelalte sacramente, și-l manifestă prin fapte vrednice de viața veșnică.  

Desigur că există riscul ca și ucenicii lui Isus să se lase furați de „duhul acestei lumi”, și astfel să-și piardă tăria spiritului în raport cu necazurile vieții. Ne amintim că apostolul Paul îi amintește ucenicului său Timotei, care trecea printr-un moment de descurajare, să reînflăcăreze darul lui Dumnezeu pe care l-a primit „căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci [Duhul] tăriei, al iubirii și al chibzuinței” (2Tim 1,7).

A trăi ca „sare a pământului” înseamnă a trăi cu acest Duh, în caz contrar sarea, adică viața noastră, își pierde gustul, „nu mai este bună de nimic, decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni”.

Alături de „sare a pământului”, Mântuitorul îi vede pe ucenicii săi ca „lumină a lumii”. Este o altă imagine, ce-l caracterizează pe Isus însuși. Evanghelistul Ioan în Prolog dă mărturie despre Cuvântul întrupat ca fiind „lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om” (In 1,9).

Dumnezeu nu este un posesor zgârcit al calităților sale, dimpotrivă, nu urmărește nimic mai mult decât bucuria de a ne face părtași la ele: la iubirea sa, milostivirea sa, iertarea sa, bunătatea sa, pacea sa, lumina sa etc., pentru ca și noi, la rândul nostru, să fim în lume iubitori, milostivi, iertători, buni, făcători de pace, purtători de lumină.

Lumina ucenicilor lui Isus este însăși viața lor, tot așa cum „în el era viața și viața era lumina oamenilor” (In 1,4). Viața trăită din iubire pentru alții, viața dăruită slujirii celorlalți, viața oferită cu umilință semenilor, este „lumină” în lumea dominată doar de interesul egoist, de dorința de putere, avuție, celebritate și plăcere.

Poate că apatia multor creștini, lipsa de bucurie, entuziasm și curaj în trăirea credinței și a evangheliei se datorează și pierderii lor în „anonimatul lumii”, într-o formă de viață care e posibil să aibă de toate, dar căreia îi lipsește tocmai lumina adusă de Isus în lume. În acest caz, este urgentă reînflăcărarea darului primit la Botez, când cu toții am fost scoși din întuneric la lumină pentru a umbla în lume ca fii ai luminii, după îndemnul sfântului apostol Paul: „Nu luați parte la faptele fără rod ale întunericului, ci mai degrabă denunțați-le, căci este o rușine chiar și numai să se vorbească de faptele săvârșite de ei în ascuns, pe când toate cele denunțate sunt dezvăluite de lumină, pentru că tot ce este dezvăluit este lumină. De aceea se spune: Trezește-te, tu, care dormi, și ridică-te dintre cei morți, iar Cristos te va lumina. Așadar, aveți grijă cum vă purtați, nu ca niște oameni fără minte, ci ca niște înțelepți” (Ef 5,11-15).

Din Izvoarele franciscane 
FF 2114: [Pentru Francisc] Cristos era substanța, energia, pasiunea, lumina și viața, focul ce i-a pătruns sentimentele și mintea; unit cu el după forma crucii și tot astfel în asemănare. Tot ce dorea, gândea, spunea și făcea îi era inspirat de Cristos; programa totul cu zel, umilință și sfințenie și ducea la îndeplinire unit cu el și pentru el. Isus Cristos l-a aflat credincios, ascultător, recunoscător, simplu, drept și umil, după inima sa.

Distribuie cu: