Marcu 10,2-16
Atunci au venit fariseii și, ca să-l pună la încercare, l-au întrebat dacă îi este permis unui bărbat să-și lase femeia”. El le-a răspuns: „Ce v-a poruncit Moise?” I-au spus: „Moise a permis să scrie un act de despărțire și s-o lase„. Isus le-a spus: „Din cauza împietririi inimii voastre v-a scris porunca aceasta. Însă, de la începutul creației, i-a făcut bărbat și femeie; de aceea omul își va părăsi tatăl și mama și se va uni cu soția lui și cei doi vor fi un singur trup, astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup. Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă”. Acasă, discipolii l-au întrebat din nou despre aceasta. El le-a spus: „Oricine își lasă femeia și se însoară cu alta comite adulter cu ea. Și dacă ea, lăsându-și bărbatul, se mărită cu un altul, comite adulter”. Îi aduceau copii ca să-i atingă, dar discipolii îi certau. Văzând aceasta, Isus a fost cuprins de indignare și le-a spus: „Lăsați copiii să vină la mine, nu-i opriți, căci împărăția lui Dumnezeu este a acelora care sunt ca ei. Adevăr vă spun, cine nu primește împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea”. Și, luându-i în brațe, îi binecuvânta punându-și mâinile peste ei.

Comentariu
Locul în jurul căruia gravitează toată învățătura lui Isus, spre care se canalizează tot efortul său și care este cel mai puțin înțeles de cei care îl ascultă sau îl urmează este iubirea necondiționată care îl face pe om capabil să se dăruiască pe sine, să se lepede de sine, să renunțe chiar la propria viață pentru binele, pentru viața aproapelui. În definitiv aceasta a fost lucrarea lui pe pământ: să-l convingă pe om că Dumnezeu îl iubește și că omul însuși este capabil de iubire adevărată, lipsită de orice egoism și de interes. Întrebarea este: cât suntem de deschiși să acceptăm și să trăim această iubire, care este condiția esențială în urmarea lui Isus? Evanghelia Duminicii a XXVII-a din timpul de peste an ne oferă un exemplu concret prin care ilustrează calitatea iubirii la care ne cheamă Isus, prin intermediul căruia se edifică împărăția lui Dumnezeu în această lume: indisolubilitatea căsătoriei.

Argumentul acesta este foarte sensibil mai ales în contextul social și eclezial actual; de aceea nu ne putem avânta în sentințe definitive simpliste și superficiale, care duc, la fel ca în cazul fariseilor care îi propun subiectul acesta lui Isus, la condamnarea și învinovățirea unora, considerarea altora ca superiori și, eventual, la acuzarea lui Dumnezeu. Cred că e mai potrivit să reflectăm în ce măsură se străduiește fiecare, personal, să pună în practică cuvântul lui Isus care este adevăr și milostivire în același timp.

Fariseii se folosesc de un „caz” (de fapt, ei transformă totul într-un „caz”) pentru a-l „ispiti” pe Isus. Evanghelistul mai atribuie această acțiune doar diavolilor (1,13), adică sensul său este căuta o breșă în învățătura și viața lui Isus, o diviziune, pentru a-l putea acuza și elimina (decizia era luată, aveau nevoie de un motiv); fariseii nu au niciun scrupul în a instrumentaliza orice situație împotriva lui Isus, chiar și când este vorba de persoane. Deși se consideră religioși și lumea îi recunoaște ca atare, credința lor este falsă tocmai prin faptul că pietatea lor e îndreptată împotriva semenilor și spre dominarea lor; ei nu caută binele celuilalt, ci doar interesul și puterea proprii, un pericol mereu la pândă în viața noastră de credință.

Problematica divorțului expusă de farisei nu era de fapt o chestiune complicată pentru timpul respectiv, în ciuda diferențelor de interpretare a legii lui Moise (Deut 24,1). Divorțul era o realitate acceptată, fie că la baza sa putea sta doar un motiv grav, precum adulterul (conform învățăturii școlii lui Șamai), fie chiar și o chestiune minoră (conform învățăturii lui Hilel). Isus nu cade în plasa interpretării „cazurilor”, ci merge chiar la esența problemei: voința lui Dumnezeu, planul pentru care el ne-a creat. Isus nu neagă valoarea legii lui Moise care, în situația culturală în care femeia era tratată ca un obiect, oricum proteja femeia de abuzurile la abuzurile la care era expusă, dar interpretează „permisiunile” (așa cum spun fariseii) ca „împietrire a inimii”, ca lipsă de înțelegere (inima este locul rațiunii, nu al sentimentelor) a voinței lui Dumnezeu; Isus nu consideră că Moise a stabilit norme cu privire la divorț din cauza slăbiciunii omului, ci din cauza neacceptării cuvântului originar al lui Dumnezeu. Drept urmare, Isus îndreaptă din nou atenția asupra acestui aspect care ține de natura omului, creat de Dumnezeu pentru iubire.

Calitatea fundamentală a iubirii este indisolubilitatea, o consecință a iubirii creatoare, fidele, permanent dătătoare de viață a lui Dumnezeu. Lăsându-și părinții, bărbatul și femeia – se exprimă Isus – devin „o singură carne”, astfel că îndepărtarea unuia/uneia înseamnă mutilarea celeilalte/celuilalt, a persoanei în integritatea sa fizică și spirituală. Astfel soții, după cum explică și Scrisoarea către Efeseni (5,21-33) sunt imaginea fidelității alianței lui Dumnezeu față de om. Infidelitatea, adulterul sunt mai grave în raport cu Dumnezeu, deoarece îi negăm iubirea sa infinită.

Însă caracteristica indisolubilității este inerentă oricărei iubiri adevărate, a oricărei prietenii; nu se poate iubi pe perioadă limitată sau doar cu anumite clauze. Iubirea, dacă există, e pentru totdeauna. Nu întâmplător, înainte de a vorbi despre toate acestea, Isus a insistat asupra înțelepciunii crucii și a învierii, expresia cea mai profundă a iubirii, care stă la temelia împărăției lui Dumnezeu. De aceea Isus leagă discursul despre indisolubilitatea căsătoriei cu cel despre primirea împărăției lui Dumnezeu asemenea unui copil. Drumul către iubirea pe care ne-o propune Isus e mereu într-o stare incipientă, dar plină de potențialitate: suntem creați să nu fim mulțumiți decât primind și oferind iubire adevărată. La ea ajungem pe calea crucii, presupune suferință, trecerea unor obstacole, chiar a scandalul, dar prin ea experimentăm bucuria învierii. Iubirea împărăției lui Dumnezeu e un har, o binecuvântare pe care Isus ni le oferă în măsura în care le primim cu inimă deschisă, umilă, asemenea unui copil.

Din Izvoarele Franciscane
FF 641: Deoarece vedea că, deși era prietenă intimă a Fiului Omului, sărăcia era refuzată de toată lumea, Francisc a dorit să o ia în căsătorie cu o dragoste veșnică. De aceea, îndrăgostit de frumusețea sa, ca să se unească mai mult cu mireasa sa și să fie un singur duh, nu numai că și-a părăsit mama, dar s-a dezlipit de toate. De atunci a strâns-o la piept cu îmbrățișări caste și nici măcar o clipă nu a încetat să-i fie mire. Le repeta fiilor săi că aceasta este calea desăvârșirii, că acesta este zălogul și garanția bogățiilor veșnice.

Distribuie cu: