Matei 17,1-9
După șase zile Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob și pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt și i s-a schimbat înfățișarea înaintea lor: fața lui a strălucit ca soarele şi hainele lui au devenit albe ca lumina. Și iată că le-au apărut Moise și Ilie, care vorbeau cu Isus! Petru, luând cuvântul, i-a spus lui Isus: „Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”. Pe când mai vorbea încă, iată că i-a învăluit un nor luminos și iată că un glas din nor spunea: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este mulțumirea mea; ascultați de el!” Auzind, discipolii au căzut cu fața la pământ şi s-au înspăimântat foarte mult. Dar, venind Isus, şi atingându-i, le-a zis: „Ridicați-vă şi nu vă temeți!” Ridicându-și ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur. Pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit: „Să nu spuneți nimănui ceea ce ați văzut până când Fiul Omului nu va fi înviat din morți!”

Comentariu
După modelul lui Moise care i-a luat cu sine pe Aaron, Nadab și Abihu și s-au urcat pe muntele Sinai (Ex 24,1.9), „Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob și pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt” (Mt 17,1).

Împreună cu Petru, Isus îi ia și pe cei doi fii ai lui Zebedeu, pe care îi numise „fii ai tunetului” (Mc 3,17), deoarece se comportau ca atare, adică erau impetuoși. Ajunși pe munte, Isus intră în rugăciune și i se schimbă înfățișarea, moment în care „au apărut Moise și Ilie, care vorbeau cu Isus!” (Mt 17,3). Apariția celor doi mesageri cerești a fost observată și de cei trei discipoli, nu doar de Isus, deoarece tocmai pentru ei au apărut Moise și Ilie. De ce? Pentru că Petru, Iacob și Ioan erau reprezentanții celor Doisprezece, grup care încă mai privea la Moise ca la cel prin care Dumnezeu a dat legea poporului; de asemenea, Ilie era privit ca profetul care a luptat împotriva idolatriei lui Baal, ucigând-i pe profeții acestui zeu (1Rg 18,40).

Dar mai mult decât atât, Moise și Ilie erau personajele VT care au dispărut de pe pământ în mod misterios. Despre Moise se spune că „Nimeni nu-i știe mormântul până în ziua de azi” (Dt 34,6). La rândul său, Ilie a fost învăluit într-un car de foc și a fost înălțat la cer din fața lui Elizeu (2Rg 2,11). Atât Moise, cât și Ilie, sunt reprezentanții de seamă ai VT: Moise reprezintă Legea, Ilie reprezintă Profeții. În timpul schimbării la față, ei vorbesc cu Isus, fără ca să știm care era subiectul discuției lor, căci evanghelistul Matei nu spune nimic, voind să lase momentul în suspansul măreției divine, de neînțeles cu mintea umană.

Tocmai pentru că nu înțelege conținutul discuției dintre Isus, Moise și Ilie, Petru intervine, parcă pentru a imortaliza momentul, așa cum se face când noi fotografiem ceva cu totul special (Mt 17,4). Binele pe care îl întrezărește Petru constă în participarea la un eveniment inexplicabil cu rațiunea umană. Totuși, din propunerea lui Petru ne dăm seama că el intuiește prezența lui Dumnezeu care s-a manifestat în cortul alianței și în timpul peregrinării poporului prin deșert (Ex 40,34-35.38).

Petru nu își dădea seama că Isus avea să ducă la îndeplinire ceea ce experiența Exodului doar întrevedea, adică prezența divină în viața oamenilor. Tocmai de aceea, revelația ajunge la apogeu, când este manifestat și scopul evenimentului: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este mulțumirea mea; ascultați de el!” (Mt 17,5). Dacă Petru putea să mai aibă dubii cu privire la profetul de care trebuia să asculte, mai ales că nu era de acord ca Isus să meargă la Ierusalim și să sufere, acum își dă seama că Tatăl a confirmat ceea ce afirmase deja la botezul lui Isus (Mt 3,17). Doar că acum vocea din cer adaugă: „de el să ascultați!” (Mt 17,5).

La auzul vocii, discipolii sunt cuprinși de frică, iar Isus merge în întâmpinarea lor, îi atinge și le spune: „Ridicați-vă și nu vă temeți!” (Mt 17,7). Pentru a putea deveni martori ai celor văzute și auzite, discipolii au nevoie de curaj. Dacă Dumnezeu se manifestă prin vocea din cer și le spune discipolilor să asculte de Fiul său preaiubit, nu o face pentru a-i înspăimânta, ci pentru a le insufla în inimă focul iubirii, pe care ei aveau să îl transmită mai departe, prin focul cuvântului.

După ce au găsit noua lumină vieții, discipolii, „ridicându-și ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur” (Mt 17,8). Ei nu mai aveau nevoie să caute lumina norului care îi însoțea pe evrei prin deșert, nu mai aveau nevoie de carul de foc al lui Ilie, căci lumina lor era Isus. Însă, pentru a nu transmite greșit această experiență, „pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit: «Să nu spuneți nimănui ceea ce ați văzut până când Fiul Omului nu va fi înviat din morți!»” (Mt 17,9). Lumina experimentată pe muntele schimbării la față avea rolul de a-i întări pe discipoli în credința că Isus este Fiul preaiubit al Tatălui și că trebuiau să asculte de el. Dar exista pericolul de a uita că Isus mergea la Ierusalim să sufere (Mt 16,21). Nu există lumină adevărată decât cea care trece prin întunericul morții, pentru a-l ilumina cu splendoarea învierii. Pentru a experimenta această lumină glorioasă, e nevoie să punem în practică ceea ce ne transmite vocea din cer, care reprezintă și nucleul teologic al schimbării la față a lui Isus: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este mulțumirea mea; ascultați de el!” (Mt 17,5).

*

Distribuie cu: