Ioan 15,9-17
Așa cum Tatăl m-a iubit pe mine, așa v-am iubit și eu pe voi. Rămâneți în iubirea mea! Dacă păziți poruncile mele, rămâneți în iubirea mea așa cum eu am păzit poruncile Tatălui meu și rămân în iubirea lui. V-am spus acestea pentru ca bucuria mea să fie în voi și bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca mea: să vă iubiți unii pe alții așa cum v‑am iubit eu! Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi. Voi sunteți prietenii mei dacă faceți ceea ce vă poruncesc. Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu știe ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute. Nu voi m-ați ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi și v‑am pus ca să mergeți și să aduceți rod, iar rodul vostru să rămână, pentru ca orice îl veți ruga pe Tatăl în numele meu să vă dea. Aceasta vă poruncesc: să vă iubiți unul pe altul!

Comentariu
În continuarea discursului despre viță și mlădițe (In 15,1-8), asupra căruia am meditat Duminica trecută, Isus ne vorbește astăzi despre iubire, bucurie și prietenie, bunuri relaționale care provin din comuniunea dintre Tatăl și Fiul și care pot deveni roade ale discipolilor, dacă ei păstrează poruncile sale (In 15,9-17). Deoarece o triadă asemănătoare este considerată primiția Duhului, după cum afirmă Gal 3,22, deducem că este vorba despre bunuri divine escatologice care izvorăsc din Preasfânta Treime.

Când auzim vorbindu-se despre astfel de elemente divine ce pot deveni umane, curiozitatea noastră se trezește și ne îndeamnă să încercăm să descoperim despre ce este vorba și cum putem să ni le însușim. În acest sens, este bine să remarcăm posibilitatea trecerii de la cele ce îi aparțin lui Isus: „iubirea mea” (In 15,9.10.); „poruncile mele” (In 15,10.12); „Tatăl meu” (In 15,10.15); „bucuria mea” (In 15,11); „prietenii mei” (In 15,14); „numele meu” (In 15,16), la cele care pot deveni ale discipolilor, sintetizate în: „bucuria voastră” (In 15,11); „rodul vostru” (In 15,16). Posibilitatea acestui schimb de daruri este reală așa cum este reală și transformarea discipolilor din sclavi în prieteni (In 15,14-15), însă totul depinde de condiția repetată de două ori în textul nostru: „Dacă păziți poruncile mele” (In 15,10); și „Dacă faceți ceea ce vă poruncesc” (In 15,14).

Necesitatea supunerii anumitor condiții, pentru a accesa posibilitățile de dezvoltare, de realizare și chiar de transformare personală poate produce efecte dezamăgitoare, din considerente umane: fie pentru că nu înțelegem cum este posibilă legătura dintre prietenie și porunci; fie pentru că nu acceptăm valoarea necesității, considerând că totul ne este datorat.

Pentru a depăși aceste dificultăți umane, Isus ne vine în ajutor, prin exemplul său, căci, înainte de a ne cere ceva, se oferă pe sine ca exemplu, ba mai mult, conduce exemplul până la izvorul care rezidă în Tatăl, după cum afirmă în versetul inițial: „Așa cum Tatăl m-a iubit pe mine, așa v-am iubit și eu pe voi. Rămâneți în iubirea mea!” (In 15,9). Ceea ce Isus a văzut și a experimentat la Tatăl ne-a transmis și nouă, pentru ca și noi să putem imita exemplul care trece de la Tatăl, prin Fiul, până la noi. Că iubirea este generată de Tatăl, reiese clar din a II-a lectură de astăzi, unde citim: „Dumnezeu este iubire” (1In 4,8.16) și „oricine iubește este născut/generat din Dumnezeu” (1In 4,7). Dar de unde știm noi cum iubește Tatăl? Nu am ști dacă nu ne-ar fi revelat însuși Fiul, de aceea Isus ne spune: „Așa cum Tatăl m-a iubit pe mine, așa v-am iubit și eu pe voi” (In 15,9). Noi cunoaștem originea iubirii după modelul ei, manifestat către noi. Fără model nu am fi putut cunoaște originea iubirii. Iubirea Tatălui față de Isus și a lui Isus față de discipoli este aceeași, fiind exprimată la trecut, deoarece indică originea din veșnicie. Însă nu se limitează la trecut, ci, în calitate de izvor cu rol propulsor, iubirea Tatălui și a Fiului curge ca un râu de munte: curată, rapidă, limpede, puternică, capabilă să genereze efecte asemănătoare în cel care o primește. Altfel spus, acțiunea iubirii Tatălui față de Isus, deși este punctuală, precisă, nu se sfârșește în momentul manifestării în trecut, deoarece vorbim despre iubirea veșnică, fără început și fără sfârșit, așa cum este în sânul Preasfintei Treimi.

*

Distribuie cu: