Luca 14,25-33
Multă lume mergea după Isus, iar el, întorcându-se, le-a spus: „Dacă cineva vine la mine şi nu-și urăște tatăl, mama, femeia, copiii, frații şi surorile, ba chiar propria sa viață, nu poate fi discipolul meu. Cine nu-şi poartă crucea şi nu vine după mine nu poate fi discipolul meu. Într-adevăr, cine dintre voi, voind să construiască un turn, nu stă mai întâi să calculeze cheltuiala, dacă are cu ce să-l termine? Pentru ca nu cumva, punând temelia şi neputând să-l termine, toţi cei care-l văd să înceapă a-l lua în râs, spunând: «Acest om a început să construiască, dar nu poate să termine». Sau care rege, pornind la război împotriva altui rege, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă poate cu zece mii să-l înfrunte pe cel care vine împotriva lui cu douăzeci de mii? Iar de nu, pe când celălalt este încă departe, trimite solie ca să ceară pacea. Tot astfel, niciunul dintre voi care nu renunță la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu”.

Comentariu
Din textul nostru observăm că a-l urma pe Isus nu vine din proprie inițiativă, ci ca un răspuns la o chemare. Isus vrea ca noi să fim discipolii săi. De ce? Pentru că numai discipolii săi intră în împărăția lui Dumnezeu, după cum se exprimă In 14,6: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine”.

A merge la Tatăl este identic cu a intra în împărăția lui Dumnezeu, acțiune posibilă doar pe calea indicată de Isus, căci doar el este adevărul și viața. Văzută din această perspectivă, ura cerută față de cei dragi și față de propria viață poate fi înțeleasă la lumina unei posibile concurențe a întâietății în iubire: „pe cine iubesc eu cu adevărat”? Dacă îi iubesc pe cei dragi și îmi iubesc propria viață mai presus de iubirea și abnegarea cerute în urmarea lui Isus, înseamnă că nu am înțeles ce înseamnă a fi discipolul lui Isus. Cine nu înțelege ce înseamnă a fi discipolul lui Isus nu înțelege nici ce înseamnă a-i iubi cu adevărat pe cei dragi și a-și iubi propria viață, în așa fel încât să nu fie în contradicție cu intrarea în împărăția lui Dumnezeu.

Există situații când modalitatea iubirii noastre față de cei dragi și față de propria persoană contravine cu a fi discipoli ai lui Isus. În astfel de cazuri ni se cere să urâm atașarea dezordonată față de ceea ce considerăm a fi drag și demn de iubire: tată, mamă, soție, frați și surori și chiar propria viață. Dezordinea amintită se referă la negarea mărturiei lui Isus, din cauza fricii sau a altor motive care ne împiedică să punem pe primul loc urmarea credinței în Isus, Mântuitorul nostru. Cine se comportă așa, nu intră nici el și nici pe cei dragi nu îi ajută să intre, ba chiar îi împiedică să fie discipolii lui Isus.

Deci, pe primul loc se află discipolatul în urmarea lui Isus, în ciuda oricărei opoziții personale, sociale sau de altă natură, astfel încât relațiile cu cei dragi și cu noi înșine să fie construite pe învățătura lui Isus. Doar așa putem fi siguri că îi iubim cu adevărat pe cei dragi, cu o iubire ce se răsfrânge în viața veșnică.

Următoarea condiție constă în a purta crucea proprie și a-l urma pe Isus (Lc 14,27), acțiune sinonimă cu a accepta dificultățile propriei stări de viață, dificultăți ce provin din cauza limitelor personale sau a poverilor impuse de societate. A fi discipolul lui Isus este posibil doar prin purtarea crucii, căci cine vrea să evite crucea nu se aseamănă cu Isus ci urmează alte modele de viață, deci nu poate fi discipolul lui Isus.

Pentru a ne veni în ajutor în înțelegerea exigențelor discipolatului, Isus prezintă două parabole: prima se referă la un constructor și cealaltă la un războinic, ambele invitând la o reflecție sapiențială practică, prin care evaluăm exigențele noastre cele mai profunde și resursele pe care le avem la îndemână, pentru a le putea îndeplini (Lc 14,28-32).

Construirea unui turn reprezintă o imagine plastică a verticalității, sublimității, a înălțimii. Presupune un efort deosebit și resurse pe măsură. Însă totul provine din iubire. Nu are rost să începi dacă știi că nu îl poți construi până la capăt. Ar fi o lipsă de modestie și, prin urmare, de adevăr. Însă, cine rămâne modest și în adevăr nu se hazardează la construirea a ceea ce nu poate duce la îndeplinire, ci încearcă să construiască acolo unde simte atracția iubirii. Prin acest avertisment, Isus ne invită la o încredere nezdruncinată în Domnul, căci, „dacă Domnul n-ar zidi casa, în zadar ar trudi cei care o zidesc. Dacă Domnul n-ar păzi cetatea, în zadar ar veghea cel care o păzește” (Ps 127,1-2).

Deoarece a fi discipolul lui Isus presupune și luptă, nu doar capacitatea și resursele necesare pentru a construi ceva, Isus prezintă o altă parabolă despre un rege care se pregătește de război împotriva altor regi. O astfel de luptă nu se bazează pe propriile forțe, ci pe încrederea în Domnul, așa cum întâlnim adesea în istoria mântuirii, precum în cazul lui David, împotriva lui Goliat, căruia îi spune: „tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliță și cu lance; eu vin împotriva ta în numele Domnului Sabaot, Dumnezeul armatelor lui Israel pe care tu l-ai disprețuit” (1Sam 17,48). Sau cum se verifică în cazul Ghedeon care i-a învins pe madianiți cu doar 300 de oameni (Jud 7).

Concluzia sapiențială conduce spre încrederea totală în Domnul și nu în mijloacele proprii, căci „tot astfel, niciunul dintre voi care nu renunță la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu” (Lc 14,33). Așadar, discernământul la care îl invită Isus pe discipol scoate în evidență că nu resursele proprii îl abilitează să îl urmeze, ci încrederea pe care și-o pune în Domnul vieții îi dă energiile necesare pentru a rămâne fidel în urmarea credinței. Și dacă este nevoie, fidelitatea cerută pentru a fi discipolul lui Isus presupune ură față de orice afecțiune dezordonată care împiedică luarea deciziilor bune și urmarea lor cu toată ființa.

*

Distribuie cu: