Duminică, 31 martie 2024, Învierea Domnului (Paștele) – Anul B
Ioan 20,1-9
În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineață, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt și a văzut că piatra fusese luată de la mormânt. Atunci, a alergat și a venit la Simon Petru și la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, și le‑a spus: „L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde l-au pus”. A ieșit atunci Petru și celălalt discipol și au venit la mormânt. Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru și a ajuns primul la mormânt. Aplecându-se, a văzut fâșiile de in așezate, dar nu a intrat. Atunci a venit și Simon Petru, care îl urma, și a intrat în mormânt. El a văzut fâșiile de in așezate, dar ștergarul, care fusese pe capul lui, nu era așezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. Atunci a intrat și celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut și a crezut; pentru că încă nu cunoșteau Scriptura: că el trebuia să învie din morți.
Comentariu
Indicația cronologică: „în prima zi a săptămânii” (In 20,1) este deosebit de importantă, amintindu-ne de prima zi după Sâmbătă, după expresia în greacă: eis mia tōn sabbatōn, pe care noi o traducem cu Ziua Domnului sau Duminica. În această zi, dis de dimineață, când soarele încă nu răsărise, Maria merge în grabă la mormânt, fiind încă întuneric. Este vorba despre îngânarea zilei cu noaptea sau despre încrucișarea luminii cu întunericul.
După narațiunea evanghelistului Ioan, Maria merge singură, în schimb, în Sinoptice se povestește că era cu alte două femei. De ce apare această diferență? Deoarece Ioan simplifică povestirea, pentru a o evidenția pe Maria Magdalena, cea care l-a iubit pe Isus într-un mod extraordinar. Magdalena nutrea acest sentiment profund față de Isus, pentru că a beneficiat de o intervenție minunată a lui Isus asupra ei, așa cum narează Lc 8,2: îl urmau „unele dintre femei care fuseseră vindecate de duhuri rele și de boli: Maria, numită Magdalena, din care scosese șapte diavoli”. Această eliberare a transformat-o pe Maria într-o discipolă fidelă a lui Isus. Însă, transformarea nu a fost automată, ci a avut nevoie de timp, de aceea In 20,1 spune că Magdalena a mers în grabă la mormânt „dis-de-dimineață, pe când era încă întuneric”. Pe de o parte începuse să răsară lumina în inima Mariei, pe de altă parte mai era încă întuneric. Este vorba despre noaptea spirituală de care era învăluită Magdalena, situație în care se aflau și discipolii. Îngânarea luminii cu întunericul o determină pe Maria să tragă concluzii pripite, pe care le spune discipolilor (In 20,2). Maria Magdalena vede piatra dată la o parte și nu înțelege, întrucât vrea o explicație naturală. Să ne întrebăm: dacă era singură de ce se pronunță la plural: „nu știm unde l-au pus”? Probabil pentru că face referință și la celelalte femei care au mers cu ea la mormânt, după narațiunea Sinopticelor, despre care Ioan nu menționează nimic. Oricum, de la Maria Magdalena putem învăța că, atunci când se experimentează absența dureroasă, surprinzătoare și debusolatoare, nu trebuie să rămânem paralizați, ci e necesar să ne mișcăm, să alergăm, să căutăm.
Credința pascală a fost pentru primii discipoli ca o trezire. În contextul învierii, experimentarea amestecului dintre întuneric și lumină conduce spre înțelegerea că Isus este viu, la un nivel de viață superioară, după cum anunțase înainte de înviere: „Atunci a început să-i învețe că Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei și cărturari, să fie ucis și a treia zi să învie” (Mc 8,31). Cu toate acestea, mintea Mariei Magdalena și a discipolilor încă nu s-a deschis înțelegerii Scripturii (In 20,9).
Anunțul Mariei îi tulbură pe discipoli, dar nu rămân în tulburarea lor, ci aleargă la mormânt (In 20,3-5). Celălalt discipol aleargă și sosește înaintea lui Petru, deoarece era mai tânăr. Acest detaliu narativ sugerează și o oarecare precedență teologică: discipolul care acceptă pe deplin iubirea agapică a lui Isus, ca model pentru fiecare discipol, aleargă și ajunge mai repede. Această precedență se datorează experienței avute în timpul Cinei de Taină, când și-a aplecat capul pe pieptul lui Isus (In 13,31). Însă, deși ajunge primul, nu intră, ci îl așteaptă pe Petru care (In 20,6-7). Aici avem doi termeni a căror semnificație este importantă: ta othonia = „fâșii de in” și keimena = „zăcute”, „puse jos”, „pleoștite”. Deci, othonia nu înseamnă „giulgiuri”, așa cum întâlnim în unele traduceri, căci nu există mai multe giulgiuri, ci unul singur, după cum relatează tradiția creștină. În schimb, soudarion care poate fi tradus cu „ștergarul”, „cearșaful” „vălul” este de fapt giulgiul cu care era înfășurat capul lui Isus. Acest soudarion trebuie să fi fost de mărimi suficient de mari, încât să îi acopere atât capul cât și trupul, peste care erau înfășurate fâșiile de in.
Dacă trupul lui Isus nu mai era acolo, iar fâșiile de in erau pleoștite undeva, pe când ștergarul nu era împreună cu ele, înseamnă că ceva misterios s-a întâmplat. Văzând pânzele de in și ștergarul, e posibil ca celălalt discipol să își fi amintit de cuvintele lui Isus asupra învierii sale și să fi început a crede, cum exprimă verbul episteusen: un aorist inițial, care dă naștere începutului credinței.
În ce a început să creadă celălalt discipol? E posibil să fi crezut cuvintelor Mariei Magdalena: „l-au luat pe Domnul și nu știm unde l-au pus” (In 20,2), idee confirmată de neînțelegerea Scripturii cu privire la înviere (In 20,9). Ceea ce vede celălalt discipol este aceeași realitate văzută și de Petru. El vede acel ștergar, numit giulgiu, care era deoparte, nu cu fâșiile de in împreună. Acest indiciu vrea să spună pur și simplu că Isus fusese luat din mormânt sau nu mai era acolo. Cu toate acestea, pentru discipolul iubit acesta este un „semn”. De aceea discipolul care crede este prototipul tuturor celor care tind spre credință, fără să fi văzut trupul înviat al lui Isus și fără să-i verifice identitatea, revelată de Scripturile pe care încă nu le înțelege, confirmând astfel afirmația lui Isus către Petru, din In 13,7: „Ceea ce fac eu, tu nu știi acum, dar vei cunoaște după aceasta”.
*