Loading...

Duminică, 30 septembrie 2018, a XXVI-a din Timpul de peste an – Anul B

Marcu 9,38-43.47-48
Ioan i-a zis: „Învățătorule, am văzut pe unul care alunga diavoli în numele tău și l-am oprit pentru că nu ne urma”. Dar Isus i-a spus: „Nu-l opriți; căci nimeni care face o minune în numele meu nu poate îndată să mă vorbească de rău, pentru că cine nu este împotriva noastră este pentru noi. Oricine vă va da să beți un pahar cu apă în numele meu, pentru că sunteți ai lui Cristos, adevăr vă spun, nu-și va pierde răsplata. Oricine duce la păcat pe unul dintre aceștia mai mici care cred în mine, ar fi mai bine pentru el dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară și ar fi aruncat în mare. Dacă mâna ta te duce la păcat, taie-o! Este mai bine pentru tine să intri ciung în viață, decât, având amândouă mâinile, să mergi în Gheenă, în focul care nu se stinge. Și dacă piciorul tău te duce la păcat, taie-l! Este mai bine pentru tine să intri șchiop în viață, decât, având amândouă picioarele, să fii aruncat în Gheenă. Iar dacă ochiul tău te duce la păcat, scoate-l! Este mai bine pentru tine să intri în împărăția lui Dumnezeu cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în Gheenă unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge.

 

Comentariu
Cât timp îl însoțesc în drumul său spre Ierusalim, în Evanghelia după Marcu, ucenicii lasă impresia că nu reușesc să-și însușească mesajul, cuvântul lui Isus. Evanghelia duminicii anterioare se termina cu Isus în prim plan dând ca exemplu de receptivitate și umilință un copil, în imaginea căruia se identifica și el, trimisul Tatălui, cel îi care ascultă și împlinește voința. În loc să priceapă tâlcul asemănării lui Isus, ucenicii imită doar imaginea și se comportă copilăresc, făcând exact pe dos. După a doua vestire a pătimirii, morții și învierii (Mc 9,30-32), Isus le-a explicat foarte clar ucenicilor că îl pot urma numai în umilință și slujire, nu căutând care să fie cel mai mare (9,33-35), ceea ce ducea diviziune între ei. În fragmentul evanghelic propus spre meditare în Duminica a XXVI-a din timpul de peste an, Isus mai adaugă o cerință pe care ucenicul trebuie să o trăiască dacă dorește să-l urmeze: deschiderea față de ceilalți.

Isus vorbește despre acest lucru în contextul în care Ioan, unul dintre primii săi ucenici, se face purtătorul de cuvânt al celorlalți și îi spune, cu satisfacție, lui Isus că l-au oprit pe un oarecare să alunge diavoli, pentru că nu-i urma, pe ei, pe ucenici. În această ipostază reiese că într-adevăr Ioan era „ucenicul pe care îl iubea Isus”, așa cum îl consideră tradiția, dar nu suntem foarte siguri că și Ioan îl iubea cu adevărat pe Isus în acel moment; sau îl iubea fals. Episodul acesta scoate în evidență mai multe tentații pe care le observăm în comunitatea creștină și nu de puține ori am căzut în ele.

Aparent, Ioan are intenții bune, se gândește la coeziunea grupului ucenicilor („noi”), uitând însă că puțin mai înainte se certaseră (acesta este sensul cuvântului „a discuta” folosit de evanghelist în 9,33) care să fie primul. Acum „dușmanul” este altul, din afara grupului ucenicilor, astfel că în fața inamicului comun se reface, paradoxal, unitatea. Atitudinea duplicitară (sau multiplicitară, ca să inventez un cuvânt) este consecința urmăririi intereselor proprii sau de grup, fără a căuta cu adevărat binele și adevărul; de aceea există în cei pe care îi numim „fără coloană vertebrală” (bineînțeles pe alții, nu pe noi înșine) dispoziția de a schimba „tabăra” în funcție de avantaje. Binele urmărit este identificat cu binele propriu, ceea ce pentru Isus e tocmai contrariul. Ucenicii, care au fost martori când Isus a alungat demoni sau a vindecat bolnavi (se putea întâmpla ca cineva să vindece bolnavi în numele lui Isus și reacția ar fi fost aceeași), știu că acela este un bine pentru persoana în cauză. Ei au văzut că Isus a pus împlinirea binelui mai presus de respectarea sâmbetei și totuși împiedică pe cineva să facă acest bine. Nu mai e nicio diferență între ei și farisei.

Motivul: „nu ne urmează”. Evanghelistul exprimă aici confuzia pe care o facem deseori noi, creștinii: avem impresia că lumea ne urmează pe noi, nu pe Cristos; că în Biserică trebuie urmați, ascultați, cei care au o carismă superioară sau o misiune de conducere, nu Cuvântul lui Dumnezeu. Există și astăzi, nu doar în Biserica de la începuturi din care făcea parte și autorul Evangheliei după Marcu, ideea că unii formează o elită care trebuie ascultată: cel care (par)e mai credincios (pentru că e mai vizibil) pretinde mai multă autoritate, uitând că singurul care trebuie urmat este Isus.

Un alt pericol identificat în cuvintele lui Ioan este spiritul sau mai bine zis egoismul de grup: avem conștiința unui „noi” care este în contrast cu „ceilalți”. Deoarece noi suntem superiori, elita, nimeni nu poate intra în grupul nostru decât dacă „ne urmează”; e valabil și reversul: dacă „nu ne urmează”, sunt invitați să facă parte dintre „ceilalți”. Chemându-i să-l urmeze, alegând doar doisprezece (simbolul plinătății) apostoli, Isus nu a voit să creeze un grup închis, ci, dimpotrivă, să fie deschis spre misiune, spre atragerea altora prin mărturia despre trăirea personală cu Învățătorul. Vorbind despre sine, Isus a spus că este „poarta” (strâmtă, într-adevăr) prin care intră oile, nu gardul. Înșiși psalmiștii vorbesc cu mai multă plăcere despre porțile cetății sfinte, decât despre zidurile sale (Ps 87,2: „Domnul iubește porțile Sionului”). Astfel, comunitatea sa trebuie să fie deschisă, primitoare, un spațiu deschis tuturor, pe care îi privește cu încredere, nu ca posibili dușmani. Isus nu a dorit să imprime comunității ucenicilor o mentalitate de „fortăreață”, de sectă, ce se simte în permanență asediată de cei necredincioși, de societatea secularizată etc. Din contra, Isus a murit, s-a oferit pe sine pentru toți, pentru „a salva ceea ce era pierdut” (Lc 19,10) și „în numele său” nu poate fi exclus nimeni. Respingerea cuiva este un act de violență care nu este justificată de niciun motiv, cu atât mai mult cu cât este vorba de împlinirea unui bine. În cuvintele lui Ioan se poate citi invidie și gelozie sau „ochi rău”, cum spunea Isus (Mc 7,22), indiciu al incapacității de a vedea că binele nu are drept de autor, nu poate fi confiscat, se face și prin alții.

În fața acestor atitudini soluția lui Isus este ca în loc să-i excludem pe ceilalți, mai degrabă să îndepărtăm din noi înșine ceea ce ne face să-i judecăm pe ceilalți ca dușmani, adică să-i considerăm nevrednici de iubirea lui Isus care se manifestă prin jertfa pe cruce. A-i înlătura pe alții sau a ascunde această (nu alta) logică a iubirii lui Isus este un scandal grav. De aceea Isus are un răspuns radical, deși dureros: a elimina orice activitate (mâna), comportament (picior) sau gândire/criteriu (ochi) care îi pot scandaliza pe ceilalți, referindu-ne mai ales la cei din afara comunității. Isus însuși s-a exclus pe sine, s-a înlăturat pe sine, s-a consumat din iubire pentru toți. Sfântul Paul spunea și el că preferă să fie chiar îndepărtat de Cristos, făcut anatema de la Cristos (Rm 9,3) pentru frații săi. Îi considerăm și îi tratăm pe toți ca frați, încercând să punem în practică exemplul lui Isus?

 

Din Izvoarele Franciscane
FF 1139: Deseori, gândindu-se la scandalul dat celor mici, era cuprins de o mare tristețe, așa încât credea că moare de durere dacă  bunătatea dumnezeiască nu i-ar fi surâs cu mângâierea sa.

 

Distribuie cu: