Luca 4,21-30
A început apoi să le vorbească: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi [ascultat-o] cu urechile voastre!”. Toţi dădeau mărturie în favoarea lui şi se mirau de cuvintele de har care ieşeau din gura lui şi spuneau: „Nu este acesta fiul lui Iosif?”. Dar el le-a spus: „Fără îndoială îmi veţi zice parabola aceasta: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Ceea ce am auzit că s-a întâmplat în Cafarnaum, fă şi aici, în patria ta!». Adevăr vă spun că niciun profet nu este acceptat în patria sa; şi adevărat vă spun că multe văduve erau în Israel în zilele lui Ilie, când cerul a fost închis timp de trei ani şi şase luni, încât s-a făcut mare foamete în toată ţara, dar Ilie nu a fost trimis la niciuna dintre ele, ci doar la o femeie văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel pe timpul profetului Elizeu, dar nimeni dintre ei n-a fost curăţat, decât doar Naaman sirianul”. Auzind acestea, toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie. Ridicându-se, l-au scos din cetate şi l-au dus pe buza prăpastiei de pe colina pe care era construită cetatea lor ca să-l arunce de acolo. Însă el, trecând prin mijlocul lor, a plecat.

Comentariu
Isus, uns cu Duhul Sfânt, rostește cuvinte pline de har, iar cei din sinagoga din Nazaret se miră despre această capacitate a conaționalului lor, mirare care îi îndepărtează de interpretarea corectă a identității lui Isus, de aceea se întreabă mirați: „Nu este acesta fiul lui Iosif?” (Lc 4,22).

În ce sens interpretează greșit identitatea lui Isus cei din Nazaret? În sensul că nu păstrează în inimă textul citit de Isus din Is 61,1-2, pe care Isus și-l atribuie ca o împlinire a profeției (Lc 4,18-19). În loc de aceste cuvinte de har pe care Isus le scoate din gura sa, cu puterea Duhului Sfânt, cei care îl ascultă păstrează în inimă o identitate necorespunzătoare în totalitate despre Isus: „Nu este acesta fiul lui Iosif?” (Lc 4,22).

Ei aveau dreptate parțială în a-i atribui lui Isus această filiație umană și lui Iosif o anumită paternitate asupra lui Isus. Isus, care cunoaște riscurile unei cunoașteri parțiale a identității sale și interpretările eronate pe baza unei astfel de cunoașteri, îi provoacă pe cei din Nazaret, pentru a demasca gândurile din inimile lor, după cum citim în Mt 9,4: „Isus, cunoscând gândurile lor, a zis: «De ce gândiți rău în inimile voastre?»”. În In 2,24-25, evanghelistul Ioan spune despre Isus că „nu se încredea în ei, pentru că el îi cunoștea pe toți. Și nu avea nevoie ca cineva să aducă mărturie despre om, pentru că el cunoștea ce era în om”.

Cum se explică această cunoaștere a lui Isus și această atitudine față de cei din Nazaret? Cunoașterea lui Isus este divină, iar atitudinea față de cei din sinagogă este după modelul descris în Ieremia: „Căci eu știu gândurile pe care le am față de voi – oracolul Domnului –, gânduri de pace, nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o speranță” (Ier 29,11).

Toată această pledoarie biblică este întărită de Isus prin proverbul din Lc 4,23: „Fără îndoială îmi veți zice parabola aceasta: «Doctore, vindecă-te pe tine însuți! Ceea ce am auzit că s-a întâmplat în Cafarnaum, fă şi aici, în patria ta!»”. De ce ar fi trebuit să fie vindecat Isus? După părerea celor din Nazaret, Isus ar fi trebuit să fie vindecat de originea lui pur pământească, de paternitatea lui Iosif. Altfel spus, Isus, pentru a fi Mesia în care se împlinesc profețiile, în special cea citită în sinagoga din Nazaret, luată din Is 61,1-2, ar fi trebuit să fie diferit de ei și din punct de vedere uman, nu doar să lase să îi iasă din gură cuvinte pline de har. Întrucât îl percepeau asemenea cu ei, speranțele lor mesianice rămâneau deziluzionate, de aceea nutreau în inima lor gânduri de omucidere (In 8,37.40; Lc 4,29).

Vindecarea de originea pământească, cerută lui Isus de cei din sinagoga din Nazaret, prin proverbul: „Doctore, vindecă-te pe tine însuți!”, este confirmată cu cererea de semne divine: „Ceea ce am auzit că s-a întâmplat în Cafarnaum, fă și aici, în patria ta!” (Lc 4,23). Dar ce au auzit ei că s-a întâmplat în Cafarnaum? Din Evanghelia după sfântul Luca, până în acest moment nu se spune nimic despre prezența lui Isus la Cafarnaum, ci doar despre învățătura sa în Galileea (Lc 4,14-15).

Oricum, cert este că Isus a refuzat să dea curs invitației celor din Nazaret, de a săvârși minuni. Atitudinea de refuz a lui Isus, la cererea de a săvârșit fapte minunate, este explicată de Isus însuși, printr-un alt proverb, introdus în mod solemn: „Adevăr vă spun că niciun profet nu este acceptat în patria sa” (Lc 4,24). De ce nu este primit profetul în patria sa? Din cauza pretinsei cunoașteri a originii umane a profetului, pretenție ce poate deveni scandal, după cum explică Mt 13,57: „și se scandalizau de el”, atitudine prevestită de Isus însuși care „dăduse mărturie că niciun profet nu este cinstit în propria lui patrie” (In 4,44).

Tocmai de aceea, oamenii prezenți în sinagoga din Nazaret aveau atitudini contrare: pe de o parte se minunau de cuvintele de har care ieșeau din gura lui Isus, pe de altă parte se mirau că astfel de cuvinte vin din partea unui lemnar (Mc 6,3), fiu de lemnar (Mt 13,55), al unui om ca ei. Este scandalul care a predominat epoca lui Isus și epocile imediat următoare, până la cristalizarea identității divino-umane a lui Isus la Conciliile de la Niceea (325), de la Efes (431) și de la Calcedon (451) și de la Constantinopol (553).

Pentru a-i ajuta să perceapă riscul la care se expuneau prin pretinsa lor cunoaștere și, mai ales pentru a-i vindeca de propria gelozie și invidie, Isus îi trimite pe cei din Nazaret la două pasaje din sfânta Scriptură, unde se vorbește despre profeții Ilie și Elizeu care, la fel ca Isus, au săvârșit minunile lor în favoarea unor persoane ce nu aparțineau propriului popor.

Această trimitere la Scriptură din partea lui Isus nu avea rolul de a-i provoca pe cei din Nazaret, ci de a le descoperi gândurile ascunse în inimile lor, căci de la gând la faptă există o graniță subțire, uneori de neobservat. De fapt, în loc să interiorizeze avertismentul scripturistic, ei reacționează cu mânie: „Auzind acestea, toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie” (Lc 4,28).

Întrucât cei din sinagoga din Nazaret nu erau conștienți de efectele propriei mânii, se lasă conduși de această patimă, după cum este descris de Lc 4,29: „Ridicându-se, l-au scos din cetate și l-au dus pe buza prăpastiei de pe colina pe care era construită cetatea lor ca să-l arunce de acolo”. Ce fac ei, de fapt, în acest caz? Lasă să acționeze în ei duhul cel rău care nu reușise să îl seducă pe Isus în timpul ispitirilor, după cum citim în Lc 4,9-11: „L-a dus apoi în Ierusalim şi l-a așezat pe coama templului şi i-a spus: «Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos de aici, căci este scris: «Le va porunci îngerilor săi în privința ta ca să te păzească şi: Te vor duce pe mâini ca nu cumva să-ţi lovești piciorul de vreo piatră»”.

Dacă Isus i-a răspuns atunci diavolului, citând din Dt 6,16: „Să nu ispitiţi pe Domnul Dumnezeul vostru aşa cum l-aţi ispitit la Massa!” (cf. Lc 4,12), acum, la Nazaret, Isus, „trecând prin mijlocul lor, a plecat” (Lc 4,30). În felul acesta, Isus dă exemplu de trăire evanghelică celor care vor deveni slujitori ai Cuvântului.

Iată de ce Isus trece pur și simplu prin mijlocul celor de la Nazaret și pleacă, deoarece voia să semene sămânța Cuvântului în ogorul său, convins că va aduce roade ale credinței, la vremea potrivită, roade care au ajuns până la noi și sperăm să se transmită mai departe.

Urmându-i pe Sfinţii Părinţi, învăţăm într-un cuget că trebuie să fie mărturisit un singur şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Isus Cristos, El însuşi desăvârşit în dumnezeirea sa şi desăvârşit în omenirea sa, Dumnezeu adevărat şi om adevărat (alcătuit) dintr-un suflet raţional şi dintr-un trup, de o fiinţă cu Tatăl întru dumnezeire şi de o fiinţă cu noi întru omenire, „asemenea nouă în toate, în afară de păcat” (Evr 4,15); născut din Tatăl înainte de veci după dumnezeire şi în aceste vremuri din urmă, pentru noi şi pentru mântuirea noastră, s-a născut din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenire.

*

Distribuie cu: