Ioan 2,13-25
Paștele iudeilor era aproape, iar Isus a urcat la Ierusalim. Și a găsit în templu vânzătorii de boi, de oi și de porumbei și pe schimbătorii de bani șezând [acolo]. Făcând un bici din funii, i-a alungat pe toți din templu, la fel ca și oile și boii; a împrăștiat monedele schimbătorilor de bani și a răsturnat mesele, iar celor care vindeau porumbei le-a zis: „Luați acestea de aici! Nu faceți casa Tatălui meu casă de negustorie!”. Discipolii lui și-au adus aminte că fusese scris: „Zelul pentru casa ta mă mistuie”. Așadar, l-au întrebat iudeii și i-au zis: „Ce semn ne arăți că ai dreptul să faci acestea?”. Isus le-a răspuns: „Dărâmați acest sanctuar și în trei zile îl voi ridica!”. Așadar, i-au zis iudeii: „Acest sanctuar a fost construit în patruzeci și șase de ani și tu în trei zile îl vei ridica?”. Însă el vorbea despre sanctuarul trupului său. Deci, când a înviat din morți, discipolii lui și-au amintit că a spus aceasta și au crezut în Scriptură și în cuvântul pe care îl spusese Isus. Pe când era în Ierusalim, la Sărbătoarea Paștelui, mulți, văzând semnele pe care le făcea, au crezut în numele lui. Dar Isus nu se încredea în ei, pentru că el îi cunoștea pe toți. Și nu avea nevoie ca cineva să aducă mărturie despre om, pentru că el cunoștea ce era în om.

Comentariu
Isus a învățat de la părinții săi, Iosif și Maria, să respecte sărbătorile iudaice, în special Sărbătoarea Paștelui (Lc 2,41-42; cf. Ex 12,24-28). Spre deosebire de evangheliștii sinoptici, în Evanghelia după Ioan avem mai multe remarci despre prezența lui Isus la Ierusalim, în cei trei ani ai activității publice. Situarea purificării templului din partea lui Isus la începutul Evangheliei după Ioan (2,13-25) este o împlinire a profeției din Mal 3,1.3. Isus merge la templu ca Domn și mesager al alianței, cu intenția de a împlini legea și a purifica templul de tendințele comerciale, la care l-au redus tocmai responsabilii templului.

Pentru Isus, templul este casa Tatălui, loc sacru, unde evreii trebuiau să se adune pentru rugăciune, așa cum fost intenția regelui Solomon, când a consacrat templul (1Rg 8,30). Templul, adică locul sacru sau hieros era considerat tot ansamblul de clădiri unde se adunau atât evreii cât și străinii, iar comerțul se făcea tocmai în curtea străinilor. În schimb, sanctuarul, adică naos era partea cea mai sfântă a templului, unde intrau doar marii preoți pentru celebrările liturgice. Când Isus spune: „Nu faceți casa Tatălui meu casă de negustorie!” (In 2,16), le cere iudeilor să nu facă comerț în templu. Isus nu le interzice să facă negustorie, ci doar să nu facă comerț la templu. Iudeii care veneau din depărtare erau mulțumiți să găsească cele necesare aproape de templu, unde puteau să intre doar cu moneda templului, numită Șeqel, adică „Siclu”, iar în afara templului ei foloseau și monede romane, pentru a plăti tribut Cezarului (Mc 12,13-17).

Pentru a purifica templul, Isus își face un bici și îi alungă pe toți comercianții, răsturnând și mesele schimbătorilor de monede (In 2,15-16). Discipolii prezenți la eveniment și-au adus aminte că fusese scris în Ps 69,10: „Zelul pentru casa ta mă mistuie” (In 2,17). Acțiunea lui Isus este puternică, de aceea „l-au întrebat iudeii și i-au zis: «Ce semn ne arăți că ai dreptul să faci acestea?»” (In 12,18). În loc să încerce să înțeleagă semnul pe care Isus tocmai îl făcuse, iudeii îi cer un alt semn care să justifice ceea ce făcea. Isus le răspunde în In 2,19: „Dărâmați acest sanctuar și în trei zile îl voi ridica!”. Observăm că Isus nu afirmă că El însuși va dărâma templul care, în limba greacă este hieros, ci vorbește despre dărâmarea din partea altora a sanctuarului, în limba greacă naos, identificându-l cu trupul său, cu referință la moartea sa și la semnul lui Iona. Dărâmarea nu îi aparține lui Isus, ci altora, iar Isus doar ridică același sanctuar, nu pe un altul, adică îl învie, căci verbul în greacă este cel folosit pentru înviere, adică egeiro = „învii”, „ridic”. Învierea proprie este prezisă de Isus prin ridicarea sanctuarului, după trei zile, așa cum de altfel explică și In 2,21: „Însă el vorbea despre sanctuarul trupului său”. Ca o confirmare a identificării sanctuarului ridicat cu trupul înviat al lui Isus, In 2,22 afirmă: „Deci, când a înviat din morți, discipolii lui și-au amintit că a spus aceasta și au crezut în Scriptură și în cuvântul pe care îl spusese Isus”. Când evanghelistul vorbește despre Scriptură, face referință la VT pe care îl pune pe același plan cu cuvintele lui Isus, pentru a spune că și acestea au devenit la rândul lor sfânta Scriptură.

Este o învățătură și pentru noi cei care căutăm să înțelegem de ce Isus a purificat templul în felul acesta. Este vorba despre credința care provine din meditarea sfintei Scripturi, unde găsim deslușirea faptelor săvârșite de Isus, ca o împlinire e profețiilor veterotestamentare.

Rămâne însă un alt obstacol de depășit, ce constă într-o credință efervescentă, provenită din participarea la unele evenimente extraordinare, așa cum s-a întâmplat cu iudeii, despre care In 2,24-25 afirmă: „Dar Isus nu se încredea în ei, pentru că el îi cunoștea pe toți. Și nu avea nevoie ca cineva să aducă mărturie despre om, pentru că el cunoștea ce era în om”. Isus nu a avut încredere, pentru că era o credință efervescentă care nu rezistă când este supusă suferinței și morții. De aceea, Isus nu se încredea în ei.

În concluzie, cu inimile schimbate, prin trecerea de la o credință efervescentă, la una fondată pe pătimirea, moartea și învierea lui Isus, devenim trupul mistic al lui Cristos, în care există diferite daruri, dar este același Duh spre binele comun (1Cor 12,4-7). Să ne ajute și pe noi Dumnezeu să ne manifestăm credința, în funcție de darul pe care l-am primit, urmărind mereu unitatea Duhului, prin slujirea Bisericii!

*

Distribuie cu: