Matei 22,34-40
Auzind fariseii că le-a închis gura saduceilor, s-au adunat la un loc, iar unul dintre ei, învățat al Legii, ca să-l pună la încercare, l-a întrebat: „Învăţătorule, care poruncă este mare în Lege?” El i-a zis: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău! Aceasta este cea mare și cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: «Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!» În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea și Profeții”.

Comentariu
Uneori, fariseii și saduceii au făcut grup comun împotriva lui Isus. Anomalia acestui acord poate fi înțeleasă dacă încercăm să cunoaștem identitatea acestor două grupuri. Fariseii erau oameni care s-au străduit să trăiască după prescripțiile Legii, devenind astfel un grup religios și politic ce s-a impus în societatea ebraică, fiind respectați de cea mai mare parte a poporului. Datorită stilului lor de viață, apropiat de popor, în timpul celui de-al doilea templu (sec. II î.C. – 70 d.C.), interpretarea Legii din partea lor a devenit autoritară pentru tot poporul. Printre alte elemente, întâlnim credința lor în învierea morților.

Saduceii erau aristocrați și, prin însăși statutul lor social, erau mai distanți față de poporul de rând. Sfântul Paul, la origine fariseu, dar convertit la Evanghelie, atunci când fariseii și saduceii s-au pus de acord pentru a-l acuza de apostazie și de erezie, le vine de hac, scoțând în evidență diferența credinței lor în învierea morților (Fap 23,6-8).

Deși exista această diferență substanțială între aceste două grupuri, când era vorba de Isus ori de ucenicii lui, ei făceau grup comun, cu scopul de a-i combate. Așa s-a întâmplat și în cazul de față, când, „Auzind fariseii că le-a închis gura saduceilor, s-au adunat la un loc” (Mt 22,34). În loc să fie satisfăcuți pentru că le închisese gura saduceilor, tocmai pe tema învierii, fariseii sunt nemulțumiți că Isus învinsese și se adună din nou în același loc, în interiorul templului, pentru a-l pune la încercare pe Isus, așa cum mai făcuseră și cu alte ocazii (Mt 22,15), uitând că și atunci Isus a avut câștig de cauză (Mt 22,22). În acest context, „unul dintre ei, învățat al Legii, ca să-l pună la încercare, l-a întrebat: «Învăţătorule, care poruncă este cea mai mare în Lege?»” (Mt 22,35-36). Învățatul Legii se aștepta ca Isus să fie descoperit cu lecția neînvățată, cu privire la porunca cea mare din Lege care, în viziunea fariseică, era greu de cunoscut, între cele 613 porunci descoperite în Lege, dintre care 365 erau prohibiții, iar 248 erau precepte pozitive. A cunoaște care este porunca cea mare din Lege, era echivalent cu găsirea unui catalizator care să poată fi motorul tuturor celor 613 porunci. La întrebarea capcană a învățatului Legii, Isus dă un răspuns magistral: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău! Aceasta este cea mare și cea dintâi poruncă” (Mt 22,37-38). Isus răspunde neașteptat de bine, iar învățatul Legii este încă o dată descumpănit, căci Isus a spus mai mult decât a fost întrebat, cunoscând care este porunca cea mare din cele 613, pe care a pus-o, așa cum se cuvenea, pe primul loc, pentru ca, la lumina ei, să poată fi puse în practică toate poruncile.

Iubirea față de Dumnezeu se află pe primul loc și este o poruncă descrisă în Dt 6,4-6. Pe Dumnezeu trebuie să îl iubim, căci iubirea dedicată lui Dumnezeu îl ține pe om pe linia cea dreaptă, fără a deveni idolatru, fără a cădea și a rămâne în păcat, fără a-și ruina viața. Și pentru ca această iubire să fie totală, e nevoie să îl iubim „din toată inima, din tot sufletul și din tot cugetul” (Mt 22,37). Este vorba despre totalitatea omului, de toată persoana lui, sintetizată în cele trei elemente principale: inima, sufletul și cugetul. Când inima bate la unison cu sufletul și cu mintea sau cugetul, persoana este unitate, este armonie.

A împlini voința Tatălui din ceruri presupune a-l iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul și din tot cugetul, iubire vizibilă doar prin iubirea față de aproapele, așa cum afirmă Isus în Mt 22,39: „Iar a doua este asemenea acesteia: «Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!»”.

Între prima și a doua poruncă există o asemănare ce constă în iubire, dar ierarhia rămâne: prima poruncă constă în a-l iubi pe Dumnezeu, a doua constă în a-l iubi pe aproapele. Dacă nu se păstrează această ierarhie se cade în idolatrizarea a ceea ce este relativ, încercând să îl transforme în absolut, de aceea Isus nu ne cere să îl iubim pe aproapele cum trebuie să îl iubim pe Dumnezeu. De fapt nu este posibil. Dacă pe Dumnezeu îl iubim din toată inima, din tot sufletul și din tot cugetul, unde există totalitate nu poate exista concurență. De aceea, pe aproapele trebuie să îl iubești „ca pe tine însuți” (Mt 22,39).

*

Distribuie cu: