Matei 5,1-12
Văzând mulțimile, Isus s-a urcat pe munte și, după ce s-a așezat, s-au apropiat de el discipolii săi. Și, deschizându-și gura, îi învăța, zicând:
„Fericiți cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăția cerurilor!
Fericiți cei care plâng, pentru că ei vor fi mângâiați!
Fericiți cei blânzi, pentru că ei vor moșteni pământul!
Fericiți cei cărora le este foame şi sete de dreptate, pentru că ei se vor sătura!
Fericiți cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire!
Fericiți cei curați cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu!
Fericiți făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiți fiii lui Dumnezeu!
Fericiți cei persecutați din cauza dreptății, pentru că a lor este împărăția cerurilor!
Fericiți sunteți când vă vor insulta, vă vor persecuta și vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucurați-vă și veseliți-vă, căci răsplata voastră mare este în ceruri! Căci așa i-au persecutat pe profeții dinaintea voastră.

Comentariu
Ajuns pe munte, Isus se așază (5,1), asumând atitudinea celui care învață (5,2) cu autoritate, nu ca scribii lor, după cum mărturisește mulțimea la sfârșit (7,29). Conținutul învățăturii lui Isus începe cu Fericirile și continuă cu alte teme pe care le vom medita în Duminicile care urmează.

Prima și a opta fericire promit aceeași realitate a împărăției cerurilor, confirmând importanța și centralitatea acestei teme în Matei. A noua fericire se adresează direct celor prezenți (5,11-12). Deducem de aici că scopul Fericirilor este sapiențial-parenetic, adică îi învață și îi îndeamnă pe ascultători să-și trăiască viața la prezența Domnului, asemenea celor din vechime.

Prima Fericire este descrisă astfel: „Fericiți cei săraci în duh, căci a lor este împărăția cerurilor” (Mt 5,3). Dacă traducem „săraci în duh”, înțelegem că este vorba despre o trimitere la creație. Duhul omului este forța, în virtutea căruia omul este o ființă vie, așa cum afirmă Gen 2,7. Duhul este partea cea mai vie din om, iar cei săraci în duh sunt conștienți că această parte vie din ei este determinată de sărăcie, întrucât prezintă limitele intrinseci ale creaturii.

În timp ce recunosc superioritatea ființei umane față de celelalte specii din regnul animal, cei săraci în duh sunt conștienți de propria sărăcie în ce privește diferența față de Dumnezeu. Conștientizarea superiorității ființei umane față de celelalte ființe existente pe pământ și, în același timp, recunoașterea cu umilință a dependenței totale de Dătătorul duhului, îl determină pe om să trăiască în adevăr.

Celor care își acceptă propria stare de creatură, Isus le promite împărăția cerurilor, expresie care se identifică cu Dumnezeu însuși sau cu domnia Tatălui ceresc. Tatălui nostru, care este în ceruri, trebuie să-i cerem ca să vină împărăția sa, ceea ce se va realiza pe deplin când voința sa va fi realizată pe pământ așa cum este în ceruri, după cum ne rugăm în Rugăciunea domnească pe care ne-a învățat-o Isus (Mt 6,9-10). Matei ne spune că, la sfârșitul veacurilor, „cei drepți vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui lor” (Mt 13,43), în sensul că cei drepți sau săraci în duh vor împărtăși domnia regală a lui Dumnezeu. Atunci vor fi cu adevărat fericiți, deși aici pe pământ erau săraci în duh, uneori considerați ingenui sau chiar prostuți, pentru că s-au încredințat total în Dumnezeu.

Isus mai spune: „Fericiți cei curați cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5,8). Inima reprezintă interiorul ființei umane. Această interioritate se cere să fie curată, pentru a-l putea vedea pe Dumnezeu. Cei curați cu inima sunt fericiți, deoarece îl vor vedea pe Dumnezeu. Este vorba despre o aspirație profundă a ființei umane (Ps 42,1-2). Omul are nevoie de purificare pentru a se putea apropia de Dumnezeu, așa cum afirmă Iac 4,8: „apropiați-vă de Dumnezeu și el se va apropia de voi. Curățați-vă mâinile, păcătoșilor! Purificați-vă inimile, voi cei cu inima împărțită!”. Dacă în celelalte Fericiri obiectul promis era împărăția cerurilor sau vreo caracteristică tipică acestei împărății, în fericirea actuală Dumnezeu însuși este promis celor curați cu inima, adică au posibilitatea de a-l vedea și contempla pururi fața lui. Altfel spus, mângâierea promisă constă în a trăi la prezența lui Dumnezeu, fără frica terminării acestei experiențe, după cum își dorea Petru la schimbarea la față a lui Isus: „Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie” (Mt 17,4).

Dumnezeu se revelează inimii curate, deoarece, în concepția biblică, inima este un organ al cunoașterii și al experienței, iar dacă Dumnezeu este curat, el poate fi experimentat numai de către cei care i se aseamănă, căci doar cei curați vor vedea fața lui (Mt 5,8).

Următoare Fericire asupra căreia medităm este descrisă în Mt 5,11-12:  „Fericiți sunteți când vă vor insulta, vă vor persecuta și, [mințind], vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucurați-vă și veseliți-vă, căci răsplata voastră mare este în ceruri; căci așa i-au persecutat pe profeții dinaintea voastră”.

Este vorba despre ultima fericire, în care Isus se adresează direct ascultătorilor prezenți pe munte, pentru a spune că cei care își hrănesc viața spirituală din învățătura Fericirilor se inserează în linia profetică, împărtășind același destin cu ei și cu Isus, de unde provine și mângâierea respectivă. A ști că facem parte dintr-o categorie socială și religioasă profetică este o încurajare și o mângâiere profundă.

Prin învățătura sa, Isus vrea să ne facă asemenea lui Dumnezeu, după chipul şi imaginea căruia am fost creați (Gen 1,26-27). Astfel, Fericirile sunt o sinteză a Discursului de pe munte și a întregii Evanghelii după Matei, ce are ca scop învățătura despre modul cum se intră în împărăția cerurilor, din care au fost izgoniți Adam și Eva, din cauză că s-au îndepărtat de imaginea după care au fost creați, prin neascultarea lor.

*

Distribuie cu: