Matei 5,1-12
În acel timp, văzând mulţimile, Isus s-a urcat pe munte şi, după ce s-a aşezat, s-au apropiat de el discipolii săi. Şi, deschizându-şi gura, îi învăţa, zicând: „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor! Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi mângâiaţi! Fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul! Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate, pentru că ei se vor sătura! Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire! Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu! Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fiii lui Dumnezeu! Fericiţi cei persecutaţi din cauza dreptăţii, pentru că a lor este împărăţia cerurilor! Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri!”

Comentariu
Fericirea este „supremul bine al unei ființe” sau „bunul suprem”, ne spune Boethius în Mângâierile filosofiei. Dacă suntem de acord cu această definiție, presupunem că toții oamenii doresc să fie fericiți. De altfel, acest lucru se poate observa mai ales atunci când cineva face tot posibilul pentru a atinge un țel sau un obiectiv. Pentru ce atâta efort și risipă de energie dacă nu pentru că în sufletul său este adânc convins că doar astfel va fi fericit?!

De-a lungul istoriei au fost indicate o mulțume de căi care ar conduce la fericire, totuși pentru noi creștinii, ucenicii lui Isus, este cel mai important ce ne-a spus Învățătorul nostru despre aceast subiect și să trăim învățătura sa.

Isus nu vorbește niciodată despre fericire în mod abstract, ci doar în raport cu persoane concrete. Iată câteva exemple: „Fericit ești Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea și sângele ți-au revelat [aceasta], ci Tatăl meu care este în ceruri” (Mt 16,17); „Fericit este servitorul acela pe care stăpânul său, venind, îl va găsi astfel!” (Mt 24,46); „[…] fericit este cel care nu se scandalizează de mine” (Lc 7,23); „[…] fericiți sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc” (Lc 11,28).

În evanghelia de astăzi Mântuitorul mai adaugă o serie de caracteristici ale celor pe care el îi numește fericiți: sărăcia în duh, plânsul, blândețea, foamea și setea de dreptate, milostivirea, curăția inimii, persecuția din cauza dreptății. Dacă ne gândim bine, ne dăm seama că acestea sunt, de fapt, trăsături ale vieții lui Isus, și, prin urmare, o descriere a propriei sale fericiri. Într-adevăr, fericirile oglindesc chipul, viața și învățătura Mântuitorului nostru.

Dar chiar este posibilă fericirea în condițiile invocate de Isus? Poți să fii fericit atunci când plângi din cauza nedreptăților, când nu răspunzi răului cu rău, ci continui să rămâi blând sau când ești persecutat? La prima vedere ar părea o învățătură absurdă, și totuși, ea este cât se poate de reală și, deci, posibilă.

Dumnezeu nu este dușmanul fericirii noastre, ci autorul și împlinirea dorinței noastre de fericire, doar că fericirea pe care ne-o propune el este una a celor „săraci în duh”, adică a celor „mici” – cu care el se identifică (cf. Mt 25,31-46), cărora i-a plăcut Tatălui să le descopere acest mister (cf. Mt 11,25).

„Sărăcia în duh” mai poate fi numită și umilință sau smerenie. Este vorba despre acea trăsătură spirituală, despre care Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu privește cu plăcere. La fel va spune și Sfânta Fecioară Maria în Magnificat, că Dumnezeu „a privit la smerenia slujitoarei sale” (Lc 1,48).

Nu este de loc întâmplător faptul că Mântuitorul introduce disursul fericirilor cu prima fericire a „săracilor în duh”, întrucât aceasta este condiția fără de care nu se poate vorbi de toate celelalte; „sărăcia în duh” este poarta de intrare în împărăția cerurilor, în logica noii legi, a noii alianțe. Acesta este și motivul pentru care evanghelistul Matei îl prezintă pe Isus asemenea lui Moise, care pe muntele Horeb a primit legea de la Dumnezeu și a scris-o pentru poporul său. De această dată, Isus este el însuși „legea cea nouă”, întrucât este Dumnezeu, de aceea, el nu primește noua lege de la Dumnezeu, ci, stând așezat, o învață, o descoperă discipolilor săi.

Totuși, fericirile care nu anulează legea lui Moise, ci le împlinesc și le desăvârșesc: „Să nu socotiți că am venit să desființez Legea sau Profeții. Nu am venit să desființez, ci să împlinesc” (Mt 5,17).

În ciuda rolului atât de important al fericirilor, se pare că noi, creștinii, nu am simțit niciodată atât de mult nevoia nici măcar de a învăța pe de rost fericirile, așa cum am învățat „cele zece porunci” și nici nu am fost vreodată suficient de motivați ca să facem pasul de la observarea poruncilor, sau simpla evitare a răului, la trăirea fericirilor. De altfel, constatăm deseori că ne pare rău atunci când încălcăm una dintre porunci, și foarte rar, sau chiar deloc, simțim vreo remușcare atunci când nu urmăm, încălcăm sau chiar ne împotrivim uneia dintre fericiri.

Isus ne învață să nu ne mulțumim „cu ceea ce fac și păgânii” și nici doar cu simpla evitare a răului, ci să dorim și să împlinim acel ceva mai mult, care ne distinge în lume ca ucenici ai săi și ne face fericiți, pentru că ne aseamănă cu Tatăl ceresc: „Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit” (Mt 5,48).

Din Izvoarele franciscane, FF 161
Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor! Sunt mulți cei care, dedicându-se cu sârguință rugăciunilor și activităților, fac multe abstinențe și mortificări trupești, dar pentru un singur cuvânt care li se pare o ofensă adusă propriei persoane, sau pentru un lucru ce le este luat, devin foarte revoltați și supărați. Aceștia nu sunt săraci în duh, întrucât cine este cu adevărat sărac în duh se urăște pe sine și îi iubește pe cei care îl lovesc peste obraz.

Distribuie cu: