Ioan 20,19-23
În seara aceleiași zile, prima a săptămânii, deși ușile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor și le-a zis: „Pace vouă!”. Zicând aceasta, le-a arătat mâinile și coasta. Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi”. Și, spunând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: „Primiți pe Duhul Sfânt! Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute”.

Comentariu
Discipolii erau adunați în Cenaclu, unde celebraseră Cina de Taină (Mc 14,22-26 și par.), încuiați de frica iudeilor. În acest context de teamă, Isus le apare și le spune de două ori: „Pace vouă!” (In 20,19.21). Darul păcii este necesar pentru misiunea la care îi trimite Isus și care constă în iertarea păcatelor. Pentru o astfel de misiune, discipolii aveau nevoie de o putere supranaturală, pe care Isus le-o oferă printr-un gest și prin câteva cuvinte: „a suflat asupra lor și le-a zis: «Primiți Duh Sfânt!» (In 20,22). Gestul săvârșit de Isus este identic cu cel al Creatorului din Gen 2,7, unde întâlnim același verb: „enefusēsen” = „a suflat”. Este vorba despre suflarea Duhului vieții, pe care Dumnezeu l-a inserat în omul făcut din țărână. După cum Adam nu avea viață în el, până când Dumnezeu nu i-a suflat în nări suflare de viață, tot la fel, discipolii erau lipsiți de viață, din cauza fricii, până când Isus nu a suflat asupra lor pe Duhul Sfânt. Aceste două texte biblice afirmă la unison că atât Dumnezeu Tatăl, cât și Dumnezeu Fiul îl dăruiesc pe Duhul Sfânt.

Experiența coborârii Duhului Sfânt în ziua de Rusalii este relatată în Faptele Apostolilor, dar și de Evanghelia după sfântul Ioan. În seara învierii, discipolii erau adunați în Cenaclu, acolo unde au participat la instituirea sfintei Euharistii, în Joia Sfântă (Mc 14,22-26 și par.), în ziua de Rusalii, discipolii se aflau în același loc (Fap 2,1), împreună cu alte persoane (Fap 1,13-14). Deși evenimentele relatate de acești hagiografi sunt diferite, fac referință la același Duh Sfânt primit de la Dumnezeu, prin Isus Cristos, sau direct, prin coborârea sub formă de limbi de foc.

Pentru o înțelegere mai profundă a solemnității Coborârii Duhului Sfânt, e bine să ne amintim că își are rădăcinile în VT, unde este cunoscută cu numele de Rusalii sau Cincizecime, deoarece se sărbătorea la cincizeci de zile de la sărbătoarea Paștelui. La origine era o sărbătoare agricolă, cunoscută cu numele de ḥag šābu‘ōt = „sărbătoarea săptămânilor”, când se amintea secerișul de primăvară și recolta de toamnă, așa cum este amintită în diferite texte, precum Ex 23,16; respectiv Ex 34,22. Mai apoi, în amintirea ieșirii din Egipt, la șapte săptămâni de la Paște, echivalentul a cincizeci de zile, evreii sărbătoreau primirea legii. Așa s-a ajuns ca sărbătoarea săptămânilor să fie celebrată în atmosferă de mulțumire pentru darul recoltei și al legii, după cum prescrie Lv 23,15-16. Cu ocazia acestei sărbători, evreii de pretutindeni mergeau în pelerinaj la Ierusalim, spre a-i mulțumi Domnului. Odată ajunși la Ierusalim, evreii trăiau în atmosferă de sărbătoare, așa cum prevede Lev 23,21. Tocmai în acest context are loc și Coborârea Duhului Sfânt asupra mai multor persoane, ca împlinire a profeției lui Il 3,1-2 și a lui Ez 37,4-10. Isus îl insuflă pe Duhul Sfânt asupra apostolilor adunați în Cenaclu (In 20,22), împlinind profețiile amintite și, mai ales, reiterează experiența creatoare din Gen 2,7. În ziua de Rusalii continuă această experiență a revărsării Duhului Sfânt ca o împlinire a experiențelor veterotestamentare, după cum exprimă Fap 2,1: „Când a sosit ziua Rusaliilor, toți erau împreună în același loc”. Sosirea zilei de Rusalii este redată în greacă de verbul sumplērousthai = „a împlini”, pentru a spune că este vorba despre împlinirea celor cincizeci de zile prevăzute în Lev 23,16, când sărbătoarea Rusaliilor va dobândi semnificația efuziunii Duhului Sfânt.

Coborârea Duhului Sfânt a fost însoțită de manifestări cosmice, precum vuietul iscat din cer, asemenea unei vijelii puternice și limbile ca de foc, împărțindu-se asupra celor prezenți (Fap 2,2-4), iar efectul a fost vorbirea în limbi, pentru ca toți cei prezenți să poată înțelege mesajul primit (Fap 2,5-8). De fapt, cei care vorbeau erau galileeni, adică discipoli ai lui Isus (Fap 2,7), dar fiecare dintre cei prezenți îi auzea vorbind în dialectul propriu (Fap 2,6.8).

Cum e posibilă această experiență? E posibilă în Duhul Sfânt care a restabilit unitatea înțelegerii limbajului divin, existent deja înainte de construirea turnului din Babel (Gen 11,1). În acest text Dumnezeu vorbește la plural, iar noi, creștinii deducem de aici că este vorba despre hotărârea Preasfintei Treimi de a le încurca limbile, ca o lecție împotriva mândriei. Însă la Rusalii are loc restabilirea unității limbajului, dar nu ca în Geneză, ci în mod diferit, întrucât acum, deși fiecare popor își păstrează propria limbă, cu toții înțeleg limbajul galileenilor, căci este limbajul Duhului Sfânt, un limbaj al unității.

*

Distribuie cu: