Loading...

Duminică, 27 octombrie 2019, a XXX-a din Timpul de peste an – Anul C

Luca 18,9-14
A mai spus această parabolă unora care se credeau drepți și-i disprețuiau pe alții: „Doi oameni au urcat la Templu ca să se roage: unul era fariseu, iar celălalt vameș. Fariseul, stând în picioare, se ruga în sine astfel: „Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni: hrăpăreți, nedrepți, adulteri, sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câștig”. Vameșul, în schimb, stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-și ridice ochii spre cer. Își bătea pieptul zicând: „Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!” Vă spun că a coborât la casa lui îndreptățit mai degrabă acesta decât celălalt; căci oricine se înalță pe sine va fi umilit, iar cel care se umilește va fi înălțat”.

 

Comentariu
Textul evanghelic reprezintă o continuare a modului pedagogic de învățare a oamenilor despre împărăția lui Dumnezeu, despre cum se dobândește ea și care trebuie să fie atitudinea omului pentru a obține îndreptățirea și darul mântuirii. Conținutul acestei parabole este strict centrat pe două atitudini opuse și personificate, cea a vameșului și a fariseului care au urcat la templu să se roage. Amândoi sunt mânați de același sentiment, de a intra în comuniune cu Dumnezeu prin rugăciune, însă atitudinea acestora în rugăciune este diametral opusă. Atitudinea plină de smerenie și umilință pe care o prezintă vameșul în rugăciune atinge cu adevărat inima lui Dumnezeu, iar acesta se întoarce acasă îndreptățit, deoarece mântuirea este darul lui Dumnezeu oferit tuturor oamenilor, iar îndreptățirea vine prin credință. „Nu am venit să chem la pocăință pe cei drepți, ci pe cei păcătoși”. Aici putem spune că ne aflăm în centrul Evangheliei și că înțelegem concluzia parabolei care vorbește despre smerenie – cine se înalță va fi smerit, iar cel ce se smerește va fi înălțat.

Fariseul, aflat și el în rugăciune la templu, stând în picioare, se ruga astfel: „Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni: hrăpăreți, nedrepți, adulteri, sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câștig”, reprezintă omul legalist care prin împlinirea tuturor preceptelor consideră că se poate „auto-îndreptăți”, iar mântuirea să fie un rezultat al împlinirii legii. Evanghelistul notează că acest fariseu a pus greșit problema mântuirii, deoarece îndreptățirea vine prin credință și atitudinea plină de umilință a omului de a cere în mod constant Darul mântuirii.

În această pericopă evanghelică, întâlnim două modele de credință și de rugăciune. Fariseul care se pune înaintea eu-lui propriu fiind sigur de bunătatea sa, se îndreptățește pe sine și îi condamnă pe ceilalți. El nu se pune înaintea lui Dumnezeu ci vorbește cu sine însuși, rugăciunea sa nu este un dialog cu creatorul ci un monolog care are în vedere instrumentalizarea lui Dumnezeu pentru propria lui auto-îndreptățire. Îi acuză pe alții că sunt nedrepți, că sunt adulteri, în timp ce el se închină la idolul propriei aroganțe. Atitudinea vameșului este marcată de discreția cu care acesta se apropie de Dumnezeu, îi pare rău de toate păcatele, iar cu capul plecat cere iertare, pentru a primi îndreptățirea.

Nu există rugăciune adevărată fără smerenie, nu există smerenie fără a recunoaște condiția umilă de creaturi. Aceste două comportamente diametral opuse sunt vizibile și astăzi. Toți oamenii sunt chemați la mântuire, ea este darul cel mai frumos și ultim oferit celor care prin credință doresc să ajungă la plinătatea comuniunii cu Dumnezeu. Indiferent de profesia pe care o ai, indiferent cât de aproape sau cât de departe te simți în drumul vieții de credință, atitudinea plină de smerenie în fața lui Dumnezeu te va conduce pe calea cea dreaptă a justificării prin credință.

 

Din Izvoarele Franciscane
FF 363: Sfântul Părinte Francisc, umplut în fiecare zi de harul Duhului Sfânt, a muncit să-și antreneze noii săi copii cu mare sârguință și dragoste, învățându-i să meargă drepți și cu pași fermi pe calea către sfânta sărăcie și simplitate.Într-o zi, plină de admirație pentru milostivirea Domnului în toate beneficiile care i-au fost oferite, a vrut să știe de la Domnul ce ar fi fost din viața lui și din cea a fraților săi, dacă nu ar fi primit darul convertirii. În acest scop s-a retras, așa cum făcea adesea, într-un loc potrivit pentru rugăciune. El a rămas acolo mult timp, invocând pe Domnul cu frică și tremur, regândindu-și cu amărăciune anii pe care i-a petrecut rău și repetând: „Doamne, ai milă de mine păcătosul” (Lc 18:13). Încetul cu încetul se simți scăldat în adâncul inimii sale de o bucurie inefabilă. A început de parcă să iasă din el însuși: angoasa și întunericul, care se îngroșaseră în sufletul său de teamă de păcat, dispăreau și avea certitudinea de a fi iertat de toate greșelile sale și de a trăi într-o stare de har. Apoi, ca și cum ar fi fost răpit afară și transportat într-o lumină grozavă, care i-a extins spațiul minții, el a putut contempla liber viitorul. Când acea lumină s-a stins, a avut un spirit nou și arăta ca un altul.

 

Distribuie cu: