Ioan 1,1-18
La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu. Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există. În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor, iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o. A fost un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci a venit să dea mărturie despre lumină. Cuvântul era lumina adevărată, care, venind în lume, luminează pe orice om. Era în lume şi lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, care, nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Ioan a dat mărturie despre el şi a strigat, zicând: „Acesta era cel despre care v-am spus: «Cel care vine după mine a fost înaintea mea pentru că era mai înainte de mine»”. Căci noi toţi am primit din plinătatea lui har după har. Pentru că Legea a fost dată prin Moise, harul şi adevărul au fost prin Isus Cristos. Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat.

Comentariu
Primele două versete ne inserează în inima lui Dumnezeu, unde rezidă originea lui Isus, iar exprimarea este de o profunzime nemaiîntâlnită în alte texte evanghelice. În acest text întâlnim de patru ori verbul era, imperfectul verbului „a fi”. Toate aceste patru semnificații sunt situate la început, expresie ce ne trimite la primul verset din Geneză, unde citim: „La început a creat Dumnezeu cerurile și pământul”. Deși traducerea este identică, nu are același înțeles. În Gen 1,1 este vorba despre începutul creației și totodată al timpului, așa cum exprimă și verbul „a creat”, al cărui subiect este Dumnezeu; în In 1,1 este vorba despre începutul dinaintea creației, așa cum exprimă verbul „era”, cu sensul de exista. Acum înțelegem și rolul timpului imperfect, pe care îl putem parafraza astfel: la început, când Dumnezeu a creat cerurile și pământul, Cuvântul era la Dumnezeu, adică exista la Dumnezeu înainte de începutul creației, exista în timpul creației și există după acel început al creației, inserându-se atât în afara timpului cât și în timp.

Întrucât omul nu se mai înțelegea pe sine, în raport cu Dumnezeu, confundându-se cu animalele sau cu alte elemente ale creației, deci, îndepărtându-se de chipul și asemănarea după care a fost creat, Prologul reafirmă și clarifică opera creației, prin intermediul Cuvântului, fără de care nu există nimic din ceea ce există. Cine meditează asupra originii a ceea ce există și a modalității prin care au venit la existență, înțelege că doar „în el era viața și viața era lumina oamenilor” (In 1,4).

După cum în Gen 1,2 se afirmă: „şi întuneric era deasupra abisului, şi Duhul lui Dumnezeu plutea deasupra apelor”, tot la fel, lumina din In 1,5 strălucește în întuneric dar întunericul nu a cuprins-o, adică nu a reușit să înăbușe lumina, deși s-a străduit. Și pentru că este vorba despre lumina oamenilor, Prologul îl inserează pe primul martor al luminii, în persoana lui Ioan: „A fost un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan” (In 1,6). Pentru ca lumina oamenilor să fie percepută, era nevoie de un mărturisitor al luminii, trimis chiar de Dumnezeu, așa cum afirmă In 1,7: „Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toți să creadă prin el”. Cuvântul revelat devine viața și lumina oamenilor prin credință și, ca să fie activată, credința are nevoie de mărturia unui semen, de aceea l-a trimis Dumnezeu pe Ioan.

Cu toate acestea, lumea nu l-a cunoscut. Cum e posibil? Aflându-se în lume, ființele umane își pierd capacitatea de a-și recunoaște originea, confundând lumina cu întunericul. Cei care nu l-au primit nu reprezintă totalitatea ființelor existente. Mulțumim Domnului că e așa! De fapt, In 1,12 afirmă: „Cei cărora l-au primit, le-a dat puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu, acelora care au crezut în numele lui”. Despre ce fel de filiație este vorba? Despre filiația afirmată în In 1,13: „care, nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut”. Filiația din Dumnezeu nu se confundă cu nașterea biologică, ci face trimitere la primirea Cuvântului și a luminii despre care dă mărturie Ioan. Credința este cea care face diferența dintre nașterea biologică și a ființării din Dumnezeu.

Acum terenul este pregătit pentru afirmația centrală a Prologului: „Și Cuvântul s-a făcut carne și a locuit între noi, iar noi am contemplat gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (In 1,14). Cuvântul nu se mulțumește să stea la originea ființării cosmosului, ci se face carne, adică ia trup omenesc, supus vicisitudinilor timpului și al istoriei, cu posibilitatea de a muri asemenea celorlalte ființe pământești. Celor care au crezut în el, le-a dat puterea de a contempla gloria lui, fiind astfel învăluiți de har și de adevăr.

După cum observăm, este vorba despre intrarea în dimensiunea credinței, manifestată de această dată prin contemplarea directă a Cuvântul făcut carne în persoana lui Isus. Pentru a nu rămâne la nivelul teoriei, înainte de a-i introduce pe scena Evangheliei pe acești martori oculari, este amintit din nou primul martor al lui Isus, în persoana lui Ioan Botezătorul (In 1,15).

Revelarea Cuvântului întrupat, mărturisit de Ioan, este izvor de har deplin, după cum afirmă In 1,16, a cărei explicație este dată în In 1,17. Nu există har în afara adevărului și nici adevăr fără har. Altfel spus, noi nu putem ajunge la cunoașterea adevărului deplin fără harul lui Dumnezeu, precum nu putem rămâne în harul lui Dumnezeu dacă eșuăm de la adevăr.

Totul conduce spre Dumnezeu Tatăl, așa cum afirmă In 1,18. În Isus îl putem recunoaște pe Tatăl. Isus este Cuvântul întrupat, Unicul născut din Tatăl, venit în lume pentru a-l revela pe Tatăl. Și poate îndeplini această misiune, deoarece Isus „ESTE CEL CARE ESTE” (In 1,18), corespondentul lui „EU SUNT CEL CARE SUNT” (Ex 3,14). Cuvântul întrupat îl revelează pe Tatăl, deoarece este cel care este spre sânul Tatălui, așa cum discipolul Ioan s-a aplecat spre sânul lui Isus la cina cea de taină (In 13,25).

Nouă, care am ascultat această meditație, ne rămâne să recitim Prologul Evangheliei după Ioan, să primim revelația Cuvântului întrupat și mărturia lui Ioan despre Cuvânt, să credem în această revelație căci este demnă de crezare, deoarece izvorăște din sânul Tatălui. Astfel vom deveni copii ai lui Dumnezeu și ne vom împărtăși cu har după har, în parametrii adevărului evanghelic.

*

Distribuie cu: