Loading...

Duminică, 23 septembrie 2018, a XXV-a din Timpul de peste an – Anul B

Marcu 9,30-37
Plecând de acolo, au trecut prin Galileea și nu voia ca cineva să știe, căci îi învăța pe discipolii săi și le spunea: „Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și îl vor ucide, iar după ce îl vor ucide, a treia zi va învia”. Ei, însă, nu înțelegeau cuvântul și se temeau să-l întrebe. Au venit la Cafarnaum și, când erau în casă, i-a întrebat: „Despre ce ați discutat pe drum?” Însă ei tăceau, căci pe drum discutaseră unii cu alții despre cine este mai mare. Așezându-se, i-a chemat pe cei doisprezece și le-a spus: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toți și slujitorul tuturor”. Și, luând un copil, l-a așezat în mijlocul lor, apoi, luându-l în brațe, le-a spus: „Oricine primește un astfel de copil, în numele meu, pe mine mă primește; iar cine mă primește pe mine, nu pe mine mă primește, ci pe acela care m-a trimis”.

 

Comentariu
Înțelepciunea crucii intră cu greu în mentalitatea ucenicilor lui Isus. Fragmentul evanghelic din Duminica a XXV-a din timpul de peste an insistă că singura cale posibilă pentru a dobândi mântuirea adusă de Isus constă în asimilarea existenței sale umile, care implică a muri pe cruce și învierea. Ca și în cazul primei anunțări a pătimirii, morții și învierii, Isus se află împreună cu ucenicii săi pe drum, „în trecere”, printr-un ținut locuit mai ales de păgâni, Galileea (neamurilor/păgânilor). Locul acesta nu simbolizează numai că misiunea ucenicilor Domnului se va desfășura printre cei străini de calea Domnului, ci reflectă poate însăși incapacitatea ucenicilor care sunt mereu „străini” de învățătura lui Isus pe care nu pot (sau mai bine zis nu vor) să o accepte și să o pună în practică. De fapt, lumea întreagă e străină în raport cu Cuvântul lui Isus, mereu nou, care propune o cale nouă, diferită de calea lumii, considerată firească, umană, naturală. Dar nu dumnezeiască așa cum ar trebui să fie pentru a ne împlini, pentru a ne face fericiți.

Acțiunile noastre, tot ceea ce întreprindem arată că noi credem că împlinirea se dobândește acumulând cât mai multe bunuri, cât mai multă putere, cât mai multă autoritate în fața altora, simțindu-ne cât mai vizibili și mai importanți. Isus dovedește tocmai contrariul: toate aceste preocupări ne induc teamă, strică relațiile dintre noi, infirmă imaginea lui Dumnezeu în noi. După pre-vestirile lui Isus, ucenicii „nu înțelegeau cuvântul și se temeau să-l întrebe”. Teama lor vine din necunoașterea cuvântului; ei intuiesc cu siguranță ce înseamnă, Isus le-a vorbit foarte clar, fără ocolișuri, fără metafore, însă ei nu pot accepta „destinul” propus și trăit de Isus. Acesta constă în „a fi dat în mâinile celorlalți”, a-și da viața, a fi înviat. Este inversul visurilor ucenicilor. Existența lui Isus contravine tentației continue din om de a se gândi numai la sine. Isus – reamintindu-ne de întreg discursul euharistic – nu dorește nimic de la noi în schimbul mântuirii, ci, dimpotrivă, vrea să se facă pâine care „se dă în mâinile” celorlalți pentru a fi mâncat, își dă propria viață în dar celorlalți. Așadar, „datul în mâinile oamenilor”, a se lăsa în puterea altora, nu este un accident, o fatalitate, ci este însăși voința lui Dumnezeu pe care Isus dorește cu toată conștiința și conștiinciozitatea să o împlinească. Ascultarea lui fidelă îl împlinește, în face fericit în ciuda suferinței și a crucii, și în conduce la înviere, la viața glorificată.

În ciuda faptului că au fost „avertizați” de cuvintele lui Isus, ucenicii continuă să gândească în termeni de putere: cine este cel mai mare? Sau, dacă Isus tot își prevestește moartea, cine să-i locul? Într-adevăr egoismul, refuzul de a accepta adevărul nou al Cuvântului lui Dumnezeu, duce la o pervertirea inimii; mai ales în inimile celor care se pretind credincioși – de aici vine fundamentalismul. Comunitatea creștină nu e lipsită deloc de această maladie; de aceea, evanghelistul folosește din nou imaginea „drumului”, simbolul Bisericii în mersul istoriei. Tentația de înlocui Cuvântul lui Dumnezeu cu cuvintele noastre, de a schimba înțelepciunea crucii cu o înțelepciunea după chipul nostru, după nevoile noastre, e prezent în comunitatea creștină, în fiecare dintre noi. Găsim mereu scuze pentru a ne justifica lipsa de voință, de efort, de acceptare a voinței lui Dumnezeu.

Isus nu-i condamnă pe ucenici, nu le reproșează atitudinea de teamă și tăcere infantilă, nu-i sfătuiește să-și reprime dorința de putere, ci să o educe: „cine vrea să fie primul, să fie ultimul și slujitorul tuturor”. Competiția de putere duce întotdeauna la ceartă, la ruperea armoniei interioare a unui grup, la denaturarea relațiilor dintre oameni; în schimb, slujirea sinceră și dezinteresată le (re)creează.  Sfântul Paul, vorbind despre același subiect, le cerea filipenilor să se întreacă, dar „în a se stima unii pe alții” (2,3). După înțelepciunea divină a lui Isus, calea egoismului trebuie să cedeze locul căii iubirii, a carității. Incapacitatea de a sluji arată că nu suntem liberi deși avem impresia că, cu cât avem mai multă putere și independență, cu atât am fi mai liberi. Nu suntem însă liberi de propriul egoism, nu suntem liberi de a asimila adevărul lui Isus.

De aceea, Isus aduce în fața ucenicilor un copil: de fapt, în acest copil se află chiar imaginea sa. Copilul este deschis în mod esențial la relația cu ceilalți, fără de care nu ar putea nici măcar supraviețui. Este deschis, maleabil să fie educat, să învețe, să primească totul ca dar. El însuși face bucurie celor din jur fără să ofere nimic deosebit, ci numai pe sine însuși, asemenea lui Isus. De aceea, propunându-ne acest exemplu, Cristos nu ne invită să rămânem infantili, să nu ne asumăm responsabilități mature, ci să fim disponibili total să ne lăsăm educați de înțelepciunea crucii și a învierii, a iubirii și a umilinței.

 

Din Izvoarele Franciscane
FF 199: Nu trebuie să fim înțelepți și prudenți cupă mentalitatea cărnii, ci trebuie să fim simpli, umili și curați. Să considerăm trupurile noastre cu umilință și fără să-l adorăm, pentru că noi toți, din vina noastră, suntem sărmani și putrezi, respingători și viermi, după cum spune Domnul prin gura profetului: „Eu sunt vierme și nu om, ocara oamenilor și batjocura poporului”. Niciodată nu trebuie să dorim să fim deasupra celorlalți, ba dimpotrivă trebuie să fim slujitori și supuși oricărei creaturi umane din dragoste față de Dumnezeu.

 

Distribuie cu: