Luca 1,39-45
În zilele acelea, Maria a pornit și s-a dus în grabă către ținutul muntos, într-o cetate a lui Iuda. A intrat în casa lui Zaharia și a salutat-o pe Elisabeta. Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresărit copilul în sânul ei, iar Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt și a exclamat cu glas puternic: “Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul sânului tău. Și de unde îmi este dată mie aceasta ca să vină mama Domnului meu la mine? Iată, când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu. Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!”

Comentariu
Vizita Mariei la verișoara sa Elisabeta, nu constituie doar un gest mecanic, ci mai curând un moment de profundă credință și ne descoperă tuturor că iubirea lui Dumnezeu revărsată asupra fiecăruia dintre noi reprezintă o dinamică, o relație mereu activă, menită să alimenteze credința noastră care constituie cel mai consistent și minunat Dar primit în momentul sacramentului botezului.

Și noi prin diferitele forme de manifestare ale credinței facem ca acest dar să se dezvolte din zi în zi și să devină o mărturie vie a prezenței lui Dumnezeu între oameni. Cei care au mandat de predicare (preoții) și de predare (profesorii de religie) prezintă mesajul lui Dumnezeu ”Vestea cea Bună”, însă această misiune de mărturisire a credinței, a iubirii lui Dumnezeu revine tuturor oamenilor de bunăvoință. În acest sens cu toții suntem chemați să-l mărturisim pe Dumnezeu mai ales prin faptele noastre concrete, iar Sfânta Tereza de Calcutta mărturisea că în anumite contexte precise sunt mai sfinte două mâini care ajută, decât două buze care se roagă.

Să reflectăm asupra credinței noastre, să facem o analiză cât mai precisă a vieții noastre spirituale și împreună cu Maria, mama lui Isus și a întregii omeniri. Credința ca punct de plecare în viața creștinului nu reprezintă și punctul de sosire, deoarece ea nu constituie un scop ci mai curând un mijloc de mântuire prin care reușim să-l descoperim pe Dumnezeu pentru ca mai apoi să-l putem și iubi. Credința reprezintă tocmai dinamica vieții creștine, generatorul de la care ne tragem existența.

De la căderea omului în păcatul neascultării, Dumnezeu a început să se preocupe și mai mult de creatura sa chemată să fie operă de încununare a creației. Ca un Tată adevărat, El nu dezamăgește niciodată și promite că îl va trimite în lume pe însuși Fiul Său, care din dragoste pentru noi va îmbrățișa condiția umană pentru a ne elibera din întunericul păcatului și a ne reda demnitatea de fii ai lui Dumnezeu.

Întreaga perioadă a Vechiului Testament reprezintă pe drept cuvânt o pregătire intensă pentru Noul Testament. Există prefigurări clare ale lui Isus, există profeții evidente cu privire la viața sa, la patima sa așa cum  există prevestiri si prefigurări ale altor personaje care au avut de jucat un rol deosebit în planul mântuirii. Nu există echivoc în această afirmație. Cel mai important personaj după Isus, în istoria mântuirii este mama sa, Maria.

Maria merge în vizită la verișoara ei Elisabeta. Două femei sfinte, două femei care au marcat ireversibil istoria mântuirii, doua tezaure purtătoare de comori. Maria după acceptul dat de al găzdui în sânul ei feciorelnic pe însuși Isus, o vizitează pe Elisabeta tocmai pentru ai mărturisi bucuria de a fi mamă a lui Dumnezeu, iar drept reacție la bucuria Mariei, Ioan Botezătorul tresaltă în sânul Elisabetei care a fost umpluta de Duhul Sfânt și a strigat cu glas puternic: „Binecuvântată ești tu între femei, și binecuvântat este rodul trupului tău! Și de unde mie fericirea aceasta să vină la mine Maica Domnului meu? Iată cum au ajuns la urechile mele cuvintele salutului tău, a tresăltat de bucurie pruncul în sânul meu” Întâlnirea dintre acestei două femei inspirate, reprezintă și întâlnirea lui Dumnezeu cu omul. Dumnezeu este acela care face primul pas, vine în întâmpinarea omului iar inima omului tresaltă de bucurie când simte prezența celui atotputernic. Trăirea bucuriei a fost un element esențial și în viața sfântului Francisc de Asissi, care îi îndemna pe frați să se bucure mereu în Domnul.

Din Izvoarele Franciscane
FF 149: Într-o zi, Francisc a văzut un confrate cu o față tristă și melancolică și i-a spus: „Slujitorul lui Dumnezeu nu trebuie să se arate altora trist și întunecat, dar întotdeauna liniștit. Păcatele, reflectați-le în camera voastră și în prezența lui Dumnezeu, plângeți și plângeți. Dar când vă întoarceți printre călugări, lăsați tristețea și respectați-i pe alții”. El a iubit atât de mult pe omul plin de bucurie spirituală, drept pentru care face o avertizare generală prin următoarele cuvinte în unul din capitole: „Frații să nu fie triști în afară și înnorați ca fățarnicii, dar să se arate fericiți în Domnul”.

Distribuie cu: