Matei 22,15-22
Fariseii s-au dus să țină sfat, ca să-l prindă pe Isus în vorbă. Și i-au trimis la el pe discipolii lor împreună cu irodienii, ca să-i spună: „Învăţătorule, știm că ești sincer și înveți cu adevărat calea lui Dumnezeu: nu ții seamă de nimeni, căci nu te uiți la fața omului. Spune-ne, așadar, ce părere ai: este permis sau nu a da tribut cezarului?” Dar Isus, cunoscând răutatea lor, le-a zis: „Ipocriților, de ce mă ispitiți? Arătați-mi moneda tributului!” Iar ei i-au adus un dinar. El le-a zis: „Ale cui sunt imaginea aceasta și inscripția?” I-au zis: „Ale cezarului”. Atunci le-a zis: „Dați-i, așadar, cezarului ceea ce este al cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu!” Când au auzit, au rămas uimiți și, lăsându-l, au plecat.

Comentariu
Întrucât Isus continua să învețe în parabole, ultima dintre care a fost cea a regelui care a organizat o nuntă pentru fiul său (Mt 22,1-14), situația devenea din ce în ce mai tensionată, iar mai marii templului au inventat o altă strategie, după cum este descris în Mt 22,15: „Fariseii s-au dus să țină sfat, ca să-l prindă pe Isus în vorbă”. Capcana întinsă de farisei lui Isus este evidentă pentru cine cunoaște contextul cultural al Israelului, sintetizat în Mt 22,16: „Și i-au trimis la el pe discipolii lor împreună cu irodienii”. Discipolii fariseilor împreună cu irodienii nu au făcut niciodată grup comun, decât în cazul acesta, cu scopul de a-l prinde pe Isus în vorbă. Totul a plecat de la sfatul ținut împreună de farisei, deci, nu degeaba astăzi fariseu înseamnă „om fals”. Fariseii nu s-au dus ei înșiși la irodieni, ci i-au trimis pe discipolii lor. De ce? Pentru că fariseii nu erau de partea romanilor care impuneau taxe, pe când irodienii, adică oamenii lui Irod erau de acord să plătească tribut romanilor, metodă prin care ei puteau să rămână la putere. Prin această strategie, fariseii demonstrează într-adevăr abilitatea lor intelectuală, însă nu pentru un scop bun, ci în sens viclean, de aceea se aseamănă cu șarpele din Geneză.

Fără să vrea, acești oameni falși declară un adevăr incontestabil: Isus este Învățătorul. Discipolii fariseilor și irodienii declară că știu despre acest adevăr, ba mai mult, ei știu că Isus, în calitate de învățător, este sincer, învață cu adevărat calea lui Dumnezeu și, în acest sens, nu ține seama de opinia nimănui, nu se uită la fața omului, adică nu judecă și nu ia decizii după ochi frumoși. Însă acest adevăr declarat este folosit ca o capcană, după cum știm deja. Cine dintre noi nu s-ar fi lăsat măgulit, spunându-i-se în public că are astfel de calități? După ce au pregătit terenul, îl întreabă pe Isus: „Spune-ne, așadar, ce părere ai: este permis sau nu a da tribut cezarului?” (Mt 22,17). A-i cere cuiva părerea, după ce a fost prezentat ca învățător sincer și intransigent, denotă o mare încredere în declarația sa. În cazul lui Isus, această întrebare este cu atât mai importantă, cu cât era în joc identitatea sa de Mesia, cel uns de Dumnezeu, pentru a conduce poporul pe calea mântuirii. Întrebarea pusă nu oferea alte posibilități de răspuns, decât cu da sau nu, să dea sau să nu dea tribut cezarului, fără alte comentarii. Dacă ar fi răspuns da, s-ar fi pus împotriva fariseilor și a celor de partea lor care nu voiau să plătească tribut, considerat o nedreptate și chiar idolatrie. Dacă ar fi răspuns nu, s-ar fi pus împotriva irodienilor, căci răspunsul său ar fi însemnat o incitare la revoltă împotriva imperiului roman, unde ajungea, în cele din urmă, tributul cezarului.

Cum răspunde Isus în acest caz? Așa cum descrie Mt 22,18: „Dar Isus, cunoscând răutatea lor, le-a zis: „Ipocriților, de ce mă ispitiți?”. Pe lângă ipocrizie, Isus vede și răutatea lor, căci problema nu se punea la nivelul taxelor, ci la vicleșugul inventat de farisei, prin care voiau să îl prindă în vorbă, pentru a-l da la moarte. Isus este tranșant, spunându-le pe nume: „ipocriților!”, etichetă pe care o poartă și astăzi fariseii și toți cei care se comportă asemenea lor. Dacă Isus consideră că ei îl ispitesc, înseamnă că îi situează pe același nivel cu diavolul din deșert. Însă Isus îi demască, pentru a-i ajuta să se elibereze de acest jug apăsător, cerându-le să îi arate moneda tributului sau dinarul avea inscripționate două imagini și două texte: pe o parte era imaginea împăratului și textul: „Tiberiu Cezar, fiul august al divinului August”; pe partea cealaltă avea imaginea mamei lui Tiberiu, Livia, considerată zeița păcii, iar textul era următorul: „Pontifex Maximus”, cu referință la împărat. Ținând cont că Isus se afla la templu, unde era interzisă introducerea chipurilor idolatrice, adversarii lui Isus sunt descoperiți încă o dată în falsitatea lor, căci la cererea lui Isus, îi arată dinarul cu imaginile respective, pe care îl introduc în ambianța templului. Când Isus le spune: „dați, așadar, cezarului ceea ce este al cezarului!” (Mt 22,21a), îi învață să nu folosească monedele idolatre la templu, ci să le restituie celui care și-a imprimat imaginea pe ele. În acest fel, Isus îi învață că ascultarea față de Dumnezeu trebuie să fie deasupra tuturor formelor de ascultare și supunere față de autoritățile statului, pe care trebuie să le respectăm, atât timp cât nu ne poruncesc ceva împotriva conștiinței.

*

Distribuie cu: