Ioan 17,1-11a
În acel timp, Isus, ridicându-și ochii spre cer, a zis: „Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul tău ca Fiul să te glorifice pe tine, pentru ca, precum i-ai dat putere asupra fiecărui om, să dea viață veșnică tuturor acelora pe care i-ai dat lui! Iar viața veșnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos. Eu te-am glorificat pe pământ împlinind lucrarea pe care mi-ai dat-o să o fac. Și acum, Tată, glorifică-mă la tine însuți cu gloria pe care am avut-o la tine mai înainte de a fi fost lumea! Am revelat numele tău oamenilor pe care tu mi i-ai dat din lume. Ai tăi erau şi mi i-ai dat, iar ei au ținut cuvântul tău. Acum au cunoscut că tot ce mi-ai dat este de la tine, căci cuvintele pe care mi le-ai dat, le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că am ieșit de la tine şi au crezut că tu m-ai trimis. Eu mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi. Şi toate ale mele sunt ale tale şi ale tale sunt ale mele şi sunt glorificat în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, iar eu vin la tine”.

Comentariu
Isus își ridică ochii spre ceruri, pentru a se adresa Tatălui în rugăciune (In 17,1), pentru ca omul să se înalțe de la cele pământești către cele veșnice, reprezentate de locuința cerească.

Dar care este conținutul rugăciunii lui Isus? Rugăciunea lui Isus poate fi împărțită în două: 1) rugăciunea de preamărire sau de glorificare; 2) rugăciunea de mijlocire pentru discipoli.

În textul din In 17,1-11a, termenul doxa = „glorie”, „preamărire” apare de șase ori sub formă de substantiv sau verb, fiind traducerea termenului ebraic kābôd, care indică o anumită greutate, importanță, slavă, ce provoacă frică de Domnul. Pe lângă teamă, gloria Domnului mai dă naștere și la bucurie (Lv 9,23-24). Bucuria poporului se manifestă prin prosternare, ca o recunoaștere a măreției divine și o aducere de mulțumire. La rândul său, Isus desăvârșește revelarea gloriei, pe care o face cunoscută și prin rugăciunea sacerdotală, cunoscută cu acest nume, deoarece este o rugăciune de mijlocire, pe care o fac, de obicei, preoții.

În rugăciunea lui Isus observăm că aspectul mijlocirii vine după cel al preamăririi, al glorificării. Această rugăciune de preamărire reciprocă între Tatăl și Fiul este adresată de Isus lui Dumnezeu pentru discipoli, pentru ca ei să găsească pace în Isus, atunci când El va fi preamărit prin înălțarea pe cruce, ceea ce va duce la împrăștierea lor din cauza fricii. Pentru a-i aduna din nou, Isus se roagă ca discipolii să aibă viața veșnică. Dar în ce constă viața veșnică pe care ne-o dă Isus? Explicația o găsim în In 17,3: „Iar viața veșnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos”. Dacă s-ar fi limitat la cunoașterea lui Dumnezeu, curentul gnoseologic ar fi putut susține propria idee, însă, întrucât adaugă și cunoașterea lui Isus Cristos, deducem că nu este suficientă cunoașterea intelectuală, ci cunoașterea lui Isus Cristos și a operei sale. Din etimologia numelui reiese și opera de mântuire, deoarece Isus înseamnă „Dumnezeu mântuiește”, iar Cristos înseamnă „Cel uns de Dumnezeu pentru a duce la îndeplinire opera de mântuire. De fapt, textul nostru evidențiază ducerea la îndeplinire a lucrării pe care Tatăl i-a încredințat-o Fiului, așa cum afirmă In 17,4: „Eu te-am glorificat pe pământ, împlinind lucrarea pe care mi-ai dat-o să o fac”. Această ducere la desăvârșire devine o hrană pentru Isus, așa cum afirmă în In 4,34: „Hrana mea este să fac voința celui care m-a trimis și să împlinesc lucrarea lui”.

Isus insistă pe revelarea originii sale de la Tatăl, pentru ca discipolii să aibă viața veșnică prin cunoașterea Dumnezeului adevărat și a celui pe care l-a trimis în lume. Revelarea are loc prin cuvânt, pe care trebuie să se bazeze și credința oamenilor, pentru a avea acces la viața veșnică, evitând întunericul cosmosului și păcatul care duce la moarte. Primirea și păstrarea cuvintelor din partea oamenilor le garantează accesul la viața veșnică, al cărui început constă în a crede în cel pe care Tatăl l-a trimis.

În partea a doua a rugăciunii sale, Isus mijlocește pentru cei care cred (In 17,9). Cei care păstrează Cuvântul primit de la Tatăl, prin Isus Cristos, au parte de rugăciunea de mijlocire a lui Isus. Dacă viața veșnică constă în a-l cunoaște pe Tatăl și pe Mântuitorul ales de Tatăl, pe Isus Cristos, cei care păstrează Cuvântul lui Isus au parte de rugăciunea de mijlocire a lui Mântuitorului. Cei care preferă să rămână în întuneric, cei care nu primesc și nu păstrează Cuvântul lui Isus, adică nu îl pun în aplicare, aceia rămân în mentalitatea lumii, iar Isus nu se roagă pentru ei.

Această insistență a lui Isus asupra conștientizării discipolilor că îi aparțin Tatălui și Fiului este mai mult decât necesară. Cât timp Isus a fost prezent fizic cu discipolii, i-a precedat pe cale, învățându-i toate câte a văzut la Tatăl, iar ei au avut în el un far călăuzitor. Acest far luminos rămâne și după înălțarea lui Isus la cer, însă nu în persoana fizică a lui Isus, ci în cuvintele sale, pe care le citim în sfânta Evanghelie. În această acțiune de credință și punere în practică a cuvintelor lui Isus, discipolii nu sunt singuri, căci Tatăl îl trimite pe Duhul Sfânt (In 14,25-26). Să ne adresăm Tatălui în rugăciune, asemenea lui Isus, pentru a-l trimite pe Duhul Sfânt asupra noastră, spre a ne călăuzi înspre cunoașterea tot mai semnificativă a lui Dumnezeu și a celui pe care el l-a trimis în lume, pe Isus Cristos! Amin!

*

Distribuie cu: