Ioan 10,11-18
Eu sunt păstorul cel frumos. Păstorul cel frumos își dă viața pentru oi. Cel plătit și care nu este păstor, căruia nu-i aparțin oile, vede lupul venind, lasă oile și fuge, iar lupul le răpește și le împrăștie; pentru că este plătit și nu-i pasă de oi. Eu sunt păstorul cel frumos. Eu le cunosc pe ale mele și ale mele mă cunosc pe mine așa cum mă cunoaște Tatăl și eu îl cunosc pe Tatăl; iar eu însumi îmi pun viața pentru oi. Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc; iar ele vor asculta glasul meu și va fi o singură turmă și un singur păstor. De aceea mă iubește Tatăl, pentru că îmi dau viața pentru ca s-o iau din nou. Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi. Am putere să o dau și am putere să o iau din nou. Această poruncă am primit-o de la Tatăl meu.

Comentariu
Duminica a IV-a a Paștelui, din Anul liturgic B, ne propune spre meditare textul despre Păstorul cel frumos, după In 10,11-18, în care găsim de două ori auto-revelarea lui Isus: Egō, eimi ho poimēn ho kalos = „Eu sunt Păstorul cel frumos” (In 10,11.14). În general, traducerile redau această frază cu „Păstorul cel bun”, însă traducerea nu este corectă, deoarece nu avem de a face cu termenul agathos = „bun”, ci cu termenul kalos = „frumos”. Prin această definiție, Isus se identifică cu Dumnezeu Tatăl, iar iudeii reacționează violent la o astfel de revelare (In 10,32-33). Fiind vorba despre „Păstorul cel frumos”, e nevoie să evocăm tema veterotestamentară a păstorului care poate fi identificat cu regele, cu profeții, cu cei care au misiunea de a conduce poporul. Deoarece acești păstori nu împlineau voința Domnului, în favoarea poporului, Dumnezeu promite că va conduce El însuși turma (Ez 34,10-12; 37,21-24). Domnul Dumnezeu promite să conducă personal turma poporului, mai apoi îl alege pe David pentru această misiune. Tocmai această legătură între conducerea poporului din partea lui Dumnezeu și chemarea lui David să îndeplinească această misiune ne ajută să înțelegem de ce vorbim despre „Păstorul cel frumos”. Spuneam că termenul central este kalos și înseamnă frumos, deși este tradus „bun”, iar legătura dintre aceste două semnificații este dată de misiunea pe care o îndeplinește o anumită persoană. Ei bine, legătura între vocație și înfățișarea frumoasă a persoanei alese este redată de aceeași rădăcină, căci verbul care descrie vocația este kalō = „chem”, „convoc”, iar descrierea înfățișării este redată de termenul kalos = „frunos”, „plăcut la vedere”. De fapt, când Samuel a fost trimis la Betleem să îl ungă pe unul dintre fiii lui Iese, când a fost prezentat David, textul din 1Sam 16,12 îl descrie astfel: „Era roșcat, cu ochi frumoși și plăcut la vedere. Domnul i-a zis lui Samuel: «Ridică-te şi unge-l! El este»”. Ochii frumoși ai lui David sunt descriși de termenul kallous. Așadar, David este chemat să fie rege după inima lui Dumnezeu este chemat: klētos și este frumos: kalos. Am putea spune că după cum este Păstorul așa este turma, dacă îl urmează în credință, după cum afirmă Ap 17,14: „Ei vor duce război împotriva Mielului, dar Mielul îi va învinge pentru că este Domnul domnilor și Regele regilor și cei care sunt împreună cu el sunt chemați (klētoi), aleși (eklektoi) și credincioși”.

Acum înțelegem de ce Isus se declară pe sine: „Eu sunt Păstorul cel frumos” (In 10,11.14), deoarece îl reprezintă pe Dumnezeu care ne cheamă și ne conduce (Ps 23,1-3). Isus, în calitate de „Păstorul cel frumos”, îndeplinește așteptările veterotestamentare, de aceea este odrasla ridicată din rădăcina lui Iese și din casa lui David, după cum afirmă El însuși în Ap 22,16: „Eu, Isus, l-am trimis pe îngerul meu ca să mărturisească acestea înaintea voastră și înaintea Bisericilor. Eu sunt rădăcina, neamul lui David, steaua care strălucește, aceea de dimineață”. Isus este una cu Tatăl (In 10,30) care se prezintă pe sine astfel în rugul aprins: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ex 3,14), identitate pe care o reprezintă Isus în In 10,11: „Eu sunt Păstorul cel frumos”. Frumusețea este identică cu bunătatea, ceea ce corespunde cu misiunea de a conduce turma și, mai mult decât atât, cu oferirea vieții pentru turmă. Dar despre ce fel de viață este vorba? Termenul care descrie viața este psuchē și are de a face cu partea psihică, așa cum este și sunetul, fiind vorba despre viața compusă din emoții, afecțiune, sentimente, într-o expresie, despre tot ce este mai frumos și bun din punct de vedere strict uman. Este viața umană, acea viață a lui Isus răstignită pe cruce. Deci, nu este vorba despre viața divină a lui Isus, căci aceasta nu poate muri, ci este umanitatea lui Isus care se oferă pentru oi.

Spre deosebire de Păstorul cel frumos, mercenarul, adică cel plătit nu își pune viața în pericol. Când vine lupul, cel plătit fuge, pentru că nu îi pasă de oi (In 10,12-13). Mercenarul nu are cum să întruchipeze acele caracteristici care îl face frumos, deoarece nu corespunde cu o vocație, ci cu o meserie plătită. El lucrează pentru salariu, nu pentru turmă. Pe de altă parte, lupul poate însemna dușmanul de moarte al omului, adică Satana, cel rău prin excelență. Când lupul vine, mercenarul fuge și lasă oile singure. În schimb, Isus, Păstorul cel frumos își pune viața în pericol când Satana încearcă să intervină împotriva oilor.

*

Distribuie cu: