Luca 18,1-8
Apoi le-a spus o parabolă referitor la datoria de a se ruga întotdeauna și de a nu se descuraja: „Într-o cetate era un judecător care nu se temea de Dumnezeu și nu-i păsa de oameni. Și mai era în cetatea aceea o văduvă care venea la el și-i spunea „Fă-mi dreptate împotriva dușmanului meu!” Dar, mult timp, el nu a voit. Apoi și-a zis: „Deși de Dumnezeu nu mă tem și de oameni nu-mi pasă, pentru că nu mă lasă în pace, îi voi face totuși dreptate văduvei acesteia ca să nu vină și să mă tot bată la cap”. Iar Domnul a zis: „Ați auzit ce a spus judecătorul nedrept! Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor săi care strigă zi și noapte către el, chiar dacă-i face să aștepte? Vă spun că le va face dreptate îndată. Dar, când va veni Fiul Omului, va găsi oare credință pe pământ?”

Comentariu
Fragmentul evanghelic este marcat de o notă tensionată, deoarece face referire în mod intrinsec la a doua venire a Mântuitorului și dezvoltă o învățătură didactică a modului cum trebuie întâmpinată acea zi de pe urmă, rugăciunea și perseverența în rugăciune fiind modul perfect de așteptare. Întreaga Evanghelie a sfântului Luca este marcată de acest element creștin al rugăciunii. Este a doua oară când Luca se raportează la cuvintele lui Isus pentru a învăța să ne rugăm. Prima dată Isus îi învață pe ucenicii săi rugăciunea „Tatăl nostru” capabilă să atingă inima lui Dumnezeu, iar acum se folosește de această pildă a văduvei pentru a-i învăța pe ucenici despre nevoia de insistență și constanță în rugăciune. Luca prezintă pilda cu următoarea propoziție: „În acea vreme, Isus le-a spus discipolilor săi o parabolă despre nevoia de a se ruga mereu, fără a obosi”. Recomandarea de „a ne ruga fără a obosi” apare de multe ori în Noul Testament (1Tes. 5:17; Rom 12.12; Ef 6.18; etc.). Și este o caracteristică a spiritualității primelor comunități creștine.

Isus prezintă două personaje ale vieții reale: un judecător fără considerație pentru Dumnezeu și fără considerație pentru ceilalți și o văduvă care luptă pentru drepturile ei cu judecătorul. Simplul fapt de a indica aceste două personaje dezvăluie conștiința critică pe care o avea asupra societății vremii sale. Pilda îi prezintă pe oamenii săraci care se luptă în sala de judecată pentru a-și obține drepturile. Judecătorul decide să acorde atenție văduvei și să-i facă dreptate. Motivul este acesta: pentru a scăpa de văduva supărătoare și a nu mai fi deranjat de ea. Motivul interesului personal. Dar văduva primește ce vrea! Iată un fapt al vieții de zi cu zi, pe care Isus îl folosește pentru a-i învăța cum să se roage.Iar Domnul a zis: Ați auzit ce a spus judecătorul nedrept! Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Săi care strigă zi și noapte către El, chiar dacă-i face să aștepte? Vă spun că le va face dreptate îndată. Dacă nu ar fi Isus, nu am avea curajul să-l comparăm  cu un judecător necinstit! Și, în final, Isus își exprimă o îndoială: „Dar când va veni Fiul Omului, va găsi credința pe pământ?” Adică vom avea curajul să sperăm, să avem răbdare, chiar dacă Dumnezeu întârzie să facă ceea ce cerem? Prin urmare, dacă un judecător nedrept sfârșește prin a împlini rugăciunea acestei văduve sâcâitoare, cu atât mai mult rugăciunea plină de speranță și insistentă a omului adresată Tatălui din cer va fi ascultată.

Finalul expunerii este marcat de o întrebare parcă tulburătoare: „Dar, când va veni Fiul Omului, va găsi oare credință pe pământ?”. Credința nu este un fapt material, nu este ceva palpabil, credința este darul lui Dumnezeu sădit în inimile oamenilor, nu este un scop, dar este un mijloc de a rămâne în comuniune cu Domnul până la a doua sa venire. Ecoul credinței din inima omului este flacăra ce nu se stinge niciodată atunci când este alimentată cu uleiul rugăciunii constante, a perseverenței și al bucuriei de a fi copil al lui Dumnezeu, chemat să trăiască din plin sentimentul libertății și al comuniunii depline cu Domnul.

Din Izvoarele Franciscane
FF 61: Și întotdeauna să construim în noi o casă și o locuință permanentă pentru El, care este Domnul Dumnezeu, atotputernic, Tată și Fiul și Duhul Sfânt și care spune: „Veghează deci și roagă-te în orice moment, ca să poți scăpa de toate relele care se vor întâmpla și vor sta în fața Fiului omului. Și când începi să te rogi, spune: Tatăl nostru care ești în ceruri. Și să-l adorăm cu inimă curată, căci trebuie să ne rugăm mereu fără să ne obosim vreodată; de fapt, Tatăl caută astfel de închinători. Dumnezeu este duh, iar cei care se închină Lui trebuie să-l adore în duh și în adevăr”. Și ne întoarcem spre El ca păstor și episcopul sufletelor noastre, care spune: „Eu sunt păstorul cel bun, care conduc la pășune oile mele și îmi dau viața pentru oile mele”. Sunteți toți frați. Nu-l chema pe nimeni tatăl tău pe pământ, pentru că unul este Tatăl tău, cel care este în ceruri. Nici tu nu te numi stăpân, pentru că unul este stăpânul tău, care este în cer. Acolo unde sunt doi sau trei adunați în numele meu, acolo sunt și Eu. Iată, sunt cu tine până la sfârșitul veacurilor. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață. ”Eu sunt calea, adevărul și viața”.

Distribuie cu: