Luca 1,26-38
În luna a șasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David.  Iar numele fecioarei era Maria. Şi, intrând la ea, i-a spus: „Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!” Ea s-a tulburat la acest cuvânt și cugeta în sine ce fel de salut ar putea fi acesta. Însă îngerul i-a spus: „Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu. Vei primi în sân și vei naște un fiu și-l vei numi Isus. Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt și Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârșit”. Maria a spus către înger: „Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?” Răspunzând, îngerul i-a spus: „Duhul Sfânt va veni asupra ta și puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naște va fi numit Fiul lui Dumnezeu. Iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit și ea un fiu la bătrânețe, și aceasta este luna a șasea pentru ea care era numită sterilă, pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil. Atunci, Maria a spus: „Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău”. Și îngerul a ieșit de la ea.

Comentariu
Duminica premergătoare Crăciunului mută atenția de la glasul lui Botezătorului la cuvântul viu care dorește să „învie” viața omului, umplând-o de harul lui Dumnezeu. Prima ființă în viața căreia are loc acest miracol este Preasfânta Fecioară Maria. Sfântul Luca, fin observator al lucrării harului până la marginile pământului – de aceea scrie și cartea Faptele Apostolilor –, ne descrie, prin intermediul Mariei, prima discipolă, cum poate să încolțească Cuvântul aducător de har și în viața fiecărui creștin.

În acest fragment, îngerul Gabriel, vestitorul mântuirii, prin puterea lui Dumnezeu – după cum ne spune Cartea lui Daniel, acolo unde el mai apare (Dan 8,16-18; 9,21-27) – are aproximativ rolul lui Ioan Botezătorul, adică vestește cuvântul, îi pregătește terenul și îi indică scopul: mântuirea, care nu e altceva decât împlinirea, desăvârșirea omului. Sosirea îngerului în „luna a șasea” sugerează tocmai acest lucru: omul, creat în ziua a șasea, rămâne neîmplinit până în momentul când ascultă și spune „da” cuvântului mântuitor. În acest sens, mântuirea – care e întotdeauna lucrarea gratuită a lui Dumnezeu, pe care omul nu o poate merita în niciun fel – depinde de noi, de acceptul nostru, astăzi.

Privind la Maria și la felul în care ea a spus „da” Cuvântului, de obicei, se scoate în evidență caracterul extraordinar, ieșit din comun al Mariei, întrucât devine mama „Fiului Celui Preaînalt”, a celui care „va fi numit Fiul lui Dumnezeu”. Fără a-i nega rolul excepțional și „predilecția” avută în ochii lui Dumnezeu, observăm că felul în care Maria răspunde inițiativei lui Dumnezeu impresionează prin simplitate și umanitate, astfel că ea anticipă coborârea umilă, ascunsă, săracă a lui Dumnezeu între noi (cf. Fil 2,6-7) și ne descoperă că Mesia nu vine pentru a-și arăta puterea, ci „pentru adevăr, blândețe și dreptate” (Ps 45,5). Doar așa o putem simți pe Maria foarte aproape de noi, iar gesturile sale dobândesc valoare simbolică pentru parcursul de credință la care suntem invitați și noi.

Scena bunei-vestiri se petrece la Nazaret, din care lumea credea că „nu putea ieși ceva bun” (In 1,46), și are ca protagonist o tânără simplă, promisă de soție unui tâmplar. Locuiește departe de Ierusalim, de templu și de locurile sfinte ale iudaismului (spre deosebire de Zaharia și Elisabeta), în Galileea păgânilor, de unde nimeni nu se gândea că ar putea veni Mesia. Tocmai acolo Cuvântul vrea să-și facă loc, sperând să întâlnească „găzduire”. Locul său favorit e firescul „profan” („laic”, dacă vrem) al vieții pe care Dumnezeu vrea să o sfințească și să o „umple de har” la fel ca pe Maria. Condiția e ca umanitatea, omul, creștinul, să se „golească” de sine pentru a-i face loc Cuvântului, pentru a fi cât mai receptivi.

De aceea Luca repetă că era Maria fecioară; el se gândea probabil și la profeția lui Isaia (7,14), dar sensul fecioriei nu se reduce la curăția trupească sau morală, ci fecioria Mariei ne arată că ceea ce se întâmplă în ea e pur și simplu darul lui Dumnezeu ce poate fi primit doar recunoscând propria sărăcie și neputință. În lumea în care a fost scris Vechiul Testament, deși fecioria nu e privită ca virtute în sine, totuși unii profeți numesc „fecioară” Ierusalimul/ Sionul sau Israelul, mai ales în situații în care poporul, descurajat de încercările istoriei, umilit, distrus, este încurajat de promisiunile pline de speranță ale Domnului (cf. Ier 31,4). Fecioria e simbolul poporului care, dacă îi lipsește mirele, Domnul, va rămâne steril, neîmplinit, nu va aduce roade de dreptate, pace, bucurie, iubire.

Disponibilitatea Mariei nu e pripită, ea vrea să înțeleagă ce înseamnă a primi Cuvântul. „Tulburarea” e semnul discernământului, arată că Maria e conștientă de responsabilitatea sa. Cine nu se tulbură în fața Cuvântului, al cărui rol nu este de a ne informa ceva despre Dumnezeu, ci a ne forma fii ai lui Dumnezeu, denotă că nu i-a înțeles valoarea, că-l consideră ceva banal, că nu și-a dat seama că el este o persoană.

Mai rămâne foarte puțin timp până când vom celebra din nou întruparea Cuvântului. Maria ne cheamă să „cugetăm” la această veste bună, asigurându-ne că, înainte de a învrednici în vreun fel, am fost „umpluți de har”, adică ni s-a dat un nou nume, o nouă identitate care să ne garanteze că „Domnul este cu noi”. Să nu ne ferim din fața adevărului condiției noastre limitate de păcătoși și nici să nu fugim de umilința prezenței zilnice a lui Dumnezeu; spre deosebire de Adam care, simțindu-se gol în fața lui Dumnezeu, se teme: „mi-a fost frică pentru că sunt gol și m-am ascuns” (Gen 3,10), Maria, și ea golită de sine însăși, de voința proprie, acceptă ca Domnul să intre în viața sa: „Iată slujitoarea Domnului”.

Din Izvoarele Franciscane
FF 181-182: Preaînaltul Părinte ceresc, prin Gabriel, îngerul său sfânt, a vestit Cuvântul demn, sfânt și glorios al Tatălui în sânul sfintei și glorioasei Fecioare Maria, și din sânul ei a primit adevărata carne a umanității și fragilității noastre. El care era bogat mai presus de orice lucru, în această lume, împreună cu preafericita Fecioară, mama sa, a ales sărăcia.

FF 702: Pe măsură ce sporeau meritele lui Francisc, se înverșuna și lupta cu șarpele din vechime; cu cât erau mai înalte carismele sale, cu atât mai subtile ispitele și mai violente atacurile ademenitorului. […] Într-o zi, în timp ce se ruga la Porțiuncula, a auzit un glas în duhul său: „Francisc, dacă vei avea credință cât un grăunte de muștar, vei porunci muntelui și el se va muta din loc”. „Doamne – i-a răspuns sfântul – care e muntele pe care să-l mut?”. Glasul i-a răspuns: „Muntele e ispita ta”. „O, Doamne, – i-a răspuns cu lacrimi sfântul – facă-se mie după cuvântul tău”. Imediat s-a îndepărtat orice ispită și s-a simțit eliberat și senin.

Distribuie cu: