Matei 10,37-42
Cine își iubește tatăl sau mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine; și cine își iubește fiul sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine. Cine nu-și ia crucea și nu mă urmează nu este vrednic de mine. Cine ține la viață o va pierde, iar cine își pierde viața pentru mine o va regăsi.

Cine vă primește pe voi pe mine mă primește, iar cine mă primește pe mine îl primește pe acela care m-a trimis. Cine primește un profet pentru că este profet va primi răsplata profetului, iar cine primește un drept pentru că este drept va primi răsplata celui drept. Cine va da de băut fie și numai un pahar cu apă rece unuia dintre aceștia mici pentru că este discipol, adevăr vă spun, nu-și va pierde răsplata.

Comentariu
Suntem la sfârșitul Discursului misionar (Mt 10) când Isus expune exigențele urmării sale (Mt 10,34-39) și demnitatea de a fi discipol (Mt 10,40-42). Cine se lasă convins de propunerea lui Isus de a-l urma se expune riscului de a deveni dușman chiar pentru cei din casa lui (Mt 10,36). Deși urmarea lui Isus comportă riscuri ieșite din comun, Isus nu ascunde acest adevăr, dimpotrivă, le face cunoscute discipolilor posibilele consecințe ale unei decizii în favoarea Evangheliei, păstrându-și convingerea în valorile Evangheliei, de aceea pune accentul pe iubirea dintre el și discipoli, în relație cu membrii familiei (Mt 10,37). Când Isus pretinde să fie iubit mai mult decât cineva îi iubește pe tatăl și pe mama, pe fiu și pe fiică, cere o iubire care depășește iubirea de oameni și se orientează către iubirea de Dumnezeu. Ce presupune această iubire? Ceea ce a cerut însuși Dumnezeu în Dt 6,5: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta!”. Explicația acestei exigențe este explicată în versetul anterior din Dt 5,4: „Ascultă, Israel! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”. Conștientizarea existenței unui singur Dumnezeu devine o exigență absolută ce presupune canalizarea energiilor afective către un unic scop. În acest sens, iubirea centrifugă îl determină pe om să împingă energiile afective în afara sa, deci în afara egoismului, și să ia direcția către Dumnezeu, izvorul oricărei iubiri sănătoase (In 3,16), din care omul se împărtășește cuvenit cu propria menire de muritor, iubindu-i pe cei dragi așa cum ne-a iubit Isus (In 13,34). În felul acesta, filantropia, învăluită de iubirea de dăruire, capătă contururi divine, unde nu mai există frica de acel mai mult cerut de Isus, în comparație cu iubirea de tată, mamă, fiu sau fiică. Unde este totul nu mai există grad de comparație și nici dihotomie în afecte, ci unitate și armonie.

De aici derivă și înțelesul celui de-al doilea termen propus spre analizare, pentru a înțelege exigența absolută a lui Isus. Este vorba despre „demnitate”, „vrednicie”, termen ce apare de trei ori în două versete (Mt 10,37-38). În cuvintele lui Isus, cineva este sau nu este „vrednic de mine”, în funcție de cum iubește (Mt 10,38). Termenul axios = „demn” sau „vrednic” mai are și semnificația de „echivalent”, „asemănător” sau „identic”. Când Isus se referă la iubirea care certifică demnitatea sau vrednicia de discipol, face trimitere tocmai la relația față de Dumnezeu care trebuie să fie absolută, nu relativă. Astfel, discipolul care își canalizează energiile, în mod absolut, către scopul final al vieții, devine vrednic de Isus, căci îl iubește cum el ne-a iubit pe noi.

Discipolul confirmă că iubește cu iubirea lui Isus atunci când îi ia crucea și îl urmează. Ce înseamnă a-și lua crucea și a-l urma pe Isus? Poate însemna disponibilitate față de martiraj, dar și asumarea tuturor greutăților inerente misiunii de evanghelizare, după modelul Învățătorului. În cuvintele lui Isus către discipoli (In 15,18-19). Prin urmare, iubirea totală față de Dumnezeu depășește iubirea față de familie și chiar de propria viață, ceea ce corespunde cu luarea crucii și urmarea lui Isus. Doar cine se împărtășește din această iubire divină este capabil să îi iubească pe cei apropiați în mod dezinteresat.

Cu lecția învățată, Isus îi trimite pe discipoli în misiune, ca pe niște oi în mijlocul lupilor (Mt 10,16.21). Urmându-l pe Isus în purtarea crucii, ca o confirmare a iubirii absolute, discipolul dobândește o demnitate care atrage atenția lumii, întrucât se identifică cu Maestrul, de aceea afirmația din Mt 10,40 se actualizează în momentul punerii în practică: „Cine vă primește pe voi pe mine mă primește, iar cine mă primește pe mine îl primește pe acela care m-a trimis”. A primi un discipol al lui Isus devine o cinste pentru cei care aderă la valorile Evangheliei. Primirea mesagerilor Domnului are ecouri veșnice, după cum va afirma Isus în Discursul escatologic, din Mt 25,34.40: „Veniți, binecuvântații Tatălui meu, moșteniți împărăția care a fost pregătită pentru voi de la întemeierea lumii!…  Adevăr vă spun: tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi‑ați făcut”.

*

Distribuie cu: