Matei 25,14-30
Tot la fel, un om, voind să plece într-o călătorie, și-a chemat servitorii și le-a încredințat bunurile sale. Și unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după propria putere. Apoi a plecat. Îndată, cel care primise cinci talanți s-a dus, a lucrat cu ei și a câștigat alți cinci. La fel cel cu doi talanți, a câștigat alți doi. Dar cel care primise unul s-a dus, a săpat o groapă în pământ și a ascuns banii stăpânului său. După mult timp, a venit stăpânul acelor servitori și le-a cerut cont. Venind cel care primise cinci talanți, a adus alți cinci talanți, spunând: „Stăpâne, cinci talanți mi-ai dat, iată, alți cinci talanți am câștigat!” Stăpânul i-a zis: „Bine, servitor bun și credincios! Peste puțin ai fost credincios, te voi stabili peste multe. Intră în bucuria stăpânului tău!” Venind apoi cel cu doi talanți, a spus: „Stăpâne, doi talanți mi-ai dat, iată, alți doi talanți am câștigat”. Stăpânul i-a zis: „Bine, servitor bun și credincios! Peste puțin ai fost credincios, te voi stabili peste multe. Intră în bucuria stăpânului tău!” În sfârșit, venind și cel care primise un talant, a zis: „Stăpâne, știam că ești un om aspru, care seceri unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat, și, pentru că m-am temut, m-am dus și am ascuns talantul tău în pământ. Iată, ai ce este al tău!” Dar stăpânul i-a răspuns: „Servitor rău și leneș! Știai că secer unde n-am semănat și adun de unde n-am împrăștiat. Deci trebuia să depui banii mei la bancheri, iar la venirea mea, aș fi retras ce este al meu cu dobândă. Așadar, luați de la el talantul și dați-l celui ce are zece talanți! Pentru că oricui are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel care nu are se va lua și ceea ce are. Iar pe servitorul netrebnic aruncați-l afară în întuneric: acolo va fi plânset și scrâșnirea dinților!”

Comentariu
Împărăția cerurilor este asemănată cu un om care își împarte avuțiile slujitorilor săi, după care pleacă într-o călătorie, lăsându-i pe aceștia să aibă grijă de bunurile sale (Mt 25,14), de unde deducem că avem de a face cu trei aspecte: cristologia, escatologia și pareneza.

Când vorbim despre cristologie, ne referim la discursul teologic despre Isus Cristos, cel care a chemat slujitorii la sine, le-a încredințat câțiva talanți, fiecăruia după propria putere, apoi a plecat într-o călătorie, de unde s-a întors după un timp nedeterminat (Mt 25,19). Credința noastră, bazată pe revelația biblică, ne spune că Isus înviat și înălțat la cer se va întoarce la sfârșitul veacurilor, adică la parusie sau la venirea de apoi (Fap 1,10-11). Cine folosește bine talanții primiți îl va întâmpina pe Domnul care se întoarce, așa cum afirmă In 16,22: „vă voi vedea din nou şi inima voastră se va bucura, iar bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi”. Cine, în schimb, nu folosește bine talanții, poate să se aștepte la acest deznodământ din Mt 25,30: „Iar pe servitorul netrebnic aruncați-l afară în întuneric: acolo va fi plânset și scrâșnirea dinților!”.

Observăm că din parabola talanților deducem o semnificație escatologică, adică a lucrurilor de pe urmă, ce reiese din răsplata sau pedeapsa atribuite de stăpânul întors fiecăruia dintre slujitori, în funcție de cum a valorificat talanții primiți. Din primele două aspecte: cristologia și escatologia, naște pareneza, adică îndemnul la a folosi bine talanții primiți în viața aceasta.

Toate cele trei aspecte converg înspre identificarea omului care împarte talanții cu Isus Cristos. Dar ce înseamnă talanții? De ce au fost împărțiți în mod diferit? De ce ultimul slujitor a fost tratat fără milă? Împărțirea talanților a fost diferită, iar motivația este explicată în Mt 25,15: „Și unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după propria putere. Apoi a plecat”. Dacă recitim textul cu atenție, observăm că accentul este pus pe împărțirea talanților după propria putere, adică în funcție de calitățile naturale. Prin naștere suntem înzestrați cu o moștenire naturală, genetică, pe care până și Domnul pare că o respectă, adică nu intervine pentru a o modifica, decât în cazuri cu totul excepționale și din motive transcendentale. Aici intrăm în misterul dezvoltării genetice a persoanelor, a familiilor, a națiunilor. Darurile naturale sunt însă daruri, nu sunt merite. Pe de altă parte, nimeni nu este fără daruri naturale, chiar dacă ele sunt diferite.

Pe lângă aceste daruri naturale sau în funcție de ele, fiecare primește anumiți talanți pe care trebuie să îi dezvolte, să îi multiplice, tocmai după propria putere. Noi știm că în altă parte tot Cristos spune: „cui i s-a dat mult, mult i se va cere” (Lc 12,48). Deci, nici cel care a primit mai mult nu se poate lăuda, nici cel care a primit mai puțin nu are de ce să se plângă că a primit doar atât, căci fiecăruia i se va cere cont în funcție de cât a primit. În alte cuvinte, responsabilitatea este în funcție de darul primit.

Primii doi au duplicat darurile primite, iar împărțitorul talanților le promite că vor lua parte la fericirea stăpânului și că vor primi responsabilități și mai mari (Mt 25,21.23). Ultimul slujitor este cel care ne învață cel mai mult. De fapt, și dialogul cu el este mai lung decât cu ceilalți doi (Mt 25,24-27).

De ce a îngropat talantul primit? Din cuvintele lui deducem că îl percepea pe Dumnezeu ca fiind aspru, o persoană care pretinde să găsească roade chiar și unde nu a semănat. Ce înseamnă că îl consideră pe Dumnezeu un stăpân aspru? Termenul în greacă este sklēros = „dur”, „aspru”, „încăpățânat”. Duritatea atribuită lui Dumnezeu provine dintr-o mentalitate retributivă sau din dreptatea lui Dumnezeu. Probabil aceasta era moștenirea culturală și religioasă pe care a primit-o acel slujitor, mentalitate care l-a paralizat în interior și l-a determinat să îngroape talantul. Dacă așa stau lucrurile, înseamnă că slujitorul cu un talant a avut o imagine parțial distorsionată despre Dumnezeu, iar despre viață a avut percepția unui pericol iminent, în fața căruia trebuia să se păzească. Slujitorul rău și leneș îl cunoștea pe Domnul, cu toate acestea, nu a acționat după cunoașterea lui, ci s-a lăsat răpus de lene și de frică, ceea ce a dus la paralizia sa existențială. Domnul nu are nevoie de astfel de slujitori în împărăția sa, căci sunt ca aluatul fariseilor (Lc 12,1) care spun dar nu fac (Mt 23,3), iar dacă sunt lăsați, ei răspândesc atitudinea lor leneșă în comunitate, molipsindu-i și pe cei nedeciși.

*

Distribuie cu: