Luca 24,1-12
În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineață, [femeile] au venit la mormânt ducând aromele pregătite. Au găsit piatra de la mormânt rostogolită, ³ iar când au intrat, nu au găsit trupul Domnului Isus. Pe când ele erau nedumerite de acest fapt, iată că le-au apărut doi oameni în haine strălucitoare. Cuprinse de spaimă, și-au plecat fața spre pământ. Atunci ei le-au spus: „De ce-l căutați pe Cel Viu printre cei morți? Nu este aici. A înviat. Amintiți-vă ce v-a spus pe când era încă în Galileea: «Fiul Omului trebuie să fie dat pe mâna oamenilor păcătoși, să fie răstignit, iar a treia zi să învie»”. Atunci şi-au amintit de cuvintele lui. Întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalți. Erau: Maria Magdalena, Ioana şi Maria, [mama] lui Iacob, şi altele împreună cu ele, care le-au spus acestea apostolilor. Însă cuvintele acestea li s-au părut vorbe goale şi nu le-au crezut. Atunci Petru, ridicându-se, a alergat la mormânt. Aplecându-se, a văzut numai giulgiurile şi a plecat mirat de ceea ce s-a întâmplat.

Comentariu
În prima zi după sâmbătă, dis de dimineață, femeile s-au lăsat călăuzite de o inspirație interioară și au mers la mormânt, pentru a unge cu arome Trupul lui Isus. Suntem în prima zi după Sâmbăta Sfântă, când aurora este profundă, după cum spune textul în greacă: orthrou batheōs = „dis de dimineață”, „când aurora este profundă”, „când se îngână ziua cu noaptea”. Avem de a face cu două cuvinte care exprimă un moment cronologic, simbol al stării interioare a femeilor: primul termen, orthrou indică licărirea aurorei; al doilea termen, batheōs întărește semnificația primului și o specifică în profunzime. Din punct de vedere cronologic, la evrei, ziua următoare începea cu lăsatul serii, deci, ziua de după sâmbătă începea cu apariția serii sau a nopții. Dar aici avem de a face cu apariția aurorei zilei de după sâmbătă, iar aurora este descrisă ca fiind profundă, adică în zorii aurorei, când se observă o lumină înainte de răsăritul soarelui. Mai putem spune că este vorba despre revărsatul zorilor.

Semnificația teologică deschide noi orizonturi de înțelegere a misterului pascal, fiind vorba despre trecerea Domnului Isus din această viață la Tatăl; iar semnificația existențială descrie starea interioară a femeilor care au mers la mormânt să ungă cu arome Trupul lui Isus.

Ele sunt cuprinse de neliniștea dorinței de a-și îndeplini o datorie față de Cel pe care îl consideră Domnul, al cărui Trup nu îl găsesc în mormânt. Ceea ce face posibilă această remarcă a absenței Trupului Domnului Isus este piatra dată la o parte de la intrarea în mormânt. În fața acestei priveliști mintea se oprește, nu mai înțelege nimic, iar sentimentele care nasc sunt de spaimă, o spaimă tipică oamenilor mortali față de percepția nemuririi.

Dumnezeu nu le lasă pe femeile care au mers la mormânt în confuzia lor existențială, în care se găseau din cauza amintirii morții Domnului Isus, ci trimite doi din mesagerii săi pentru a le transmite mesajul central al credinței noastre: „De ce-l căutați pe Cel Viu printre cei morți? Nu este aici. A înviat. Amintiți-vă ce v-a spus pe când era încă în Galileea: «Fiul Omului trebuie să fie dat pe mâna oamenilor păcătoși, să fie răstignit, iar a treia zi să învie». Atunci şi-au amintit de cuvintele lui” (Lc 24,5-8).

În cuvintele celor doi avem o întrebare, un răspuns și un imperativ care devine o misiune. Întrebarea are valabilitate perpetuă, căci tendința noastră este să îl căutăm pe cel viu printre cei morți, așa cum facem ori de câte ori mergem la mormântul celor dragi pentru a-i pomeni sau, mai ales, atunci când piatra impunătoare a încercărilor vieții se așază la intrarea conștiinței noastre, împiedicându-ne să întrezărim lumina învierii, reflectată de cuvintele mesagerilor lui Dumnezeu care repetă neîncetat: „Nu este aici. A înviat” (Lc 24,6). Este o dublă afirmație, pe care se bazează credința noastră. Prima parte poate fi înțeleasă cu rațiunea, fiind un adevăr de necontestat, pe care îl verifică toți pelerinii la sfântul mormânt: „nu este aici”. A doua parte a afirmației are nevoie de ceva care depășește pura rațiune, are nevoie de credință în cuvintele mărturisitorilor: „a înviat”.

Evanghelistul Luca descrie bine atitudinea lui Petru, în Lc 24,12: „Atunci Petru, ridicându-se, a alergat la mormânt. Aplecându-se, a văzut numai giulgiurile şi a plecat mirat de ceea ce s-a întâmplat”. Înainte de a alerga la mormânt s-a ridicat, semn al învierii sale existențiale, după cum spune termenul grecesc: anastas = „riducându-se”, „înviind”. Alergarea lui Petru e semn al memorialului celor spuse de Isus despre pătimirea, moartea și învierea sa, memorial confirmat de ceea ce vede când se apleacă în mormânt: vede doar fâșiile de pânză cu care fusese înfășurat Trupul Domnului Isus. Deoarece nu înțelege, Petru rămâne mirat de ceea ce s-a întâmplat. Încă o dată, evanghelistul Luca descrie bine starea interioară a lui Petru, redată în greacă de expresia: apēlthen pros heauton = „a plecat de la sine însuși”.

Din această stare interioară a lui Petru putem deduce două semnificații: 1) a plecat de la sine, adică cu plecare de la experiența pe care a avut-o cu Isus și cu ceilalți discipoli; 2) a plecat de la sine, adică nu s-a bazat pe sine pentru a înțelege ceea ce s-a întâmplat, amintindu-și că Isus l-a corectat de atâtea ori când Petru a pretins că știe mai bine cum trebuie să fie Cristos (Mc 8,32-33).

Cristos a înviat! Aleluia! Aleluia! Aleluia!

*

Distribuie cu: