Matei 13,1-23
În ziua aceea, ieșind Isus din casă, s-a așezat pe țărmul mării. S-a adunat lângă el o mulțime atât de mare încât el s-a urcat să se așeze în barcă și toată mulțimea stătea pe țărm, iar el le spunea multe în parabole: „Iată, semănătorul a ieșit să semene! Și, în timp ce semăna, o parte a căzut de-a lungul drumului. Venind păsările cerului, au mâncat-o. O altă parte a căzut pe loc pietros, unde nu avea pământ mult, și îndată a răsărit pentru că nu avea pământ adânc; iar când soarele a răsărit, s-a veștejit și, pentru că nu avea rădăcină, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini. Spinii, crescând, au înăbușit-o. Iar alta a căzut în pământ bun şi a dat rod: care o sută, care șaizeci, care treizeci. Cine are urechi, să asculte!” 

Apropiindu-se, discipolii i-au spus: „De ce le vorbești în parabole?” Iar el, răspunzând, le-a zis: „Vouă v-a fost dat să cunoașteți misterele împărăției cerurilor, dar acelora nu le-a fost dat, căci celui care are i se va da și-i va prisosi, iar celui care nu are i se va lua și ceea ce are. De aceea le vorbesc în parabole, pentru ca văzând să nu vadă şi auzind să nu audă, nici să nu înțeleagă și să se împlinească profeția lui Isaia care spune: «De ascultat veți asculta, dar nu veți înțelege și de privit veți privi, dar nu veți vedea. Căci inima acestui popor a devenit insensibilă, urechile lor cu greu aud, iar ochii și i-au închis ca nu cumva să vadă cu ochii și să audă cu urechile, să înțeleagă cu inima și să se întoarcă, iar eu să-i vindec». Însă fericiți sunt ochii voștri pentru că văd și urechile voastre pentru că aud! Adevăr vă spun: mulți profeți și drepți au dorit să vadă ceea ce vedeți și n-au văzut și să audă ce auziți și n-au auzit. 

Așadar, ascultați parabola semănătorului! Oricine ascultă cuvântul împărăției și nu-l înțelege, vine Cel Rău și răpește ceea ce a fost semănat în inima lui: acesta este ce s-a semănat de-a lungul drumului. Ce a fost semănat pe loc pietros este cel care ascultă cuvântul și-l primește îndată cu bucurie, dar nu are rădăcini în sine, este de scurtă durată; când vine o încercare sau o persecuție din cauza cuvântului, imediat se scandalizează. Ce a fost semănat între spini este cel care ascultă cuvântul, dar grija acestei lumi și pofta amăgitoare a bogăției înăbușă cuvântul și rămâne fără rod. Iar ce a fost semănat în pământ bun este acela care ascultă cuvântul şi-l înțelege. Acesta aduce rod și face care o sută, care șaizeci, care treizeci”.

Comentariu
Isus vorbește în parabole, folosind un limbaj sapiențial care trezește curiozitatea gândirii și învață să ne punem întrebări, atitudine care pătrunde în inimile noastre dure, de piatră, și în același timp inimi rătăcite și nesigure.

Parabola semănătorului este alcătuită din trei părți: 1) prezentarea parabolei (13,3b-9); 2) întrebarea discipolilor și răspunsul lui Isus cu privire la rostul vorbirii în parabole (13,10-17); 3) explicația parabolei din partea lui Isus (13,18-23).

În prima parte (Mt 13,3b-9), Semănătorul seamănă peste tot, ca și cum nu ar ști că în unele locuri este imposibil ca sămânța să încolțească. Însă nu este vorba de neștiință, ci de încredere și de mărinimie. Semănătorul are încredere în orice fel de teren, convins că sămânța are în sine capacitatea de a produce roade, deși terenul nu este mereu adecvat. În timpul semănatului, sămânța cade în patru tipuri de teren, exprimând cele patru puncte cardinale, simbol al întregului pământ: Semănătorul își permite să arunce o parte din semințe de-a lungul drumului, pentru ca și păsările să simtă grija lui Dumnezeu care le hrănește (Lc 12,6). Semănătorul seamănă și unde nu este pământ adânc, în loc pietros, tipic geografiei din Israel, acolo unde sămânța are o dublă reacție: încolțește repede, dar se usucă la fel de repede, când soarele își face simțită prezența cu razele sale luminoase și călduroase. Cu toții cunoaștem importanța rădăcinilor în existența umană. Rădăcinile fragile ale seminței au rol parenetic, invitându-l pe ascultător la intensificarea ascultării și la meditarea asiduă a cuvântului, pentru ca acesta să se întrupeze în ființa umană, așa cum s-a întrupat în sânul Fecioarei.

Abia după ce a enumerat posibilele obstacole în calea cuvântului, parabola amintește că sămânța a fost semănată pentru a produce roade, după cum apare în „terenul bun”, însă și aici roadele sunt diferite, de la maxim la minim: „care o sută, care șaizeci, care treizeci” (Mt 13,8). Semănătorul nu critică terenul bun pentru că nu a produs mereu sută la sută, voind să ne învețe că pământul nu se poate lăuda cu merite mai multe sau mai puține. Îi este suficient să fie ceea ce este chemat să fie: pământ bun, și atât. Tocmai aici descoperim intenția parenetică a textului, așa cum exprimă Mt 13,9b: „Cine are urechi, să asculte!”, imperativ prin care Semănătorul vrea să trezească entuziasmul, pentru ca ascultătorii să își pregătească mintea și voința, spre a primi sămânța cuvântului în mod corespunzător.

În a doua parte (Mt 13,10-17), discipolii se apropie de Isus și îl întreabă de ce vorbește mulțimii în parabole (Mt 13,10). Oare cum s-au apropiat de Isus dacă El se afla în barcă? Acest aspect nu este important. Textul vrea să spună că discipolii au o altă relație cu Isus și au privilegiul de a cunoaște misterele împărăției cerurilor, în comparație cu mulțimea căreia nu i-a fost dat să cunoască (Mt 13,10-12). Verbul la pasiv: „vouă v-a fost dat”, „lor nu le-a fost dat” indică o alegere, în fața căreia nimeni nu se poate lăuda cu darul primit, nici nu trebuie să se învinovățească dacă nu i-a fost dată cunoașterea misterelor împărăției. Cine acceptă cu umilință această libertate a lui Dumnezeu intră în categoria celor fericiți, tocmai pentru că sunt „săraci în duh și le este promisă împărăția” (Mt 5,3).

În partea a treia (Mt 13,18-23), Isus explică tuturor înțelesul celor trei terenuri care nu permit seminței să încolțească și să aducă roade. Pe primul loc se află „Cel Rău” care se folosește de orice pentru a împiedica cuvântul să producă roade. Printre mijloacele folosite în acest scop întâlnim: „o încercare sau o persecuție din cauza cuvântului”, „grija lumii și pofta amăgitoare a bogăției”.

Abia după descrierea obstacolelor, este amintit pământul bun care nu este criticat nici lăudat pentru că produce „o sută, șaizeci, treizeci”, adică de la maxim la minim. Important e să producă rod, adică să fie găsit bun la timpul semănării și pe parcursul rodirii. În acest fel, colaborarea la rodirea seminței exclude posibilitatea de a invoca merite sau de a aștepta răsplată. În împărăția cerurilor totul este gratuit, deși se cere colaborare deplină din partea celor care vor să facă parte. Pentru ca pământul să devină bun, e nevoie de ascultarea cuvântului și de colaborare cu el, adică de punere în practică, în urma unei autocritici prin care se văd obstacolele și se îndepărtează. Astfel se elimină riscul de a considera că harul nu ar cere implicarea personală. Dimpotrivă, când mintea se deschide pentru a primi și a înțelege cuvântul, iar voința va pune în practică ceea ce mintea a înțeles, va avea loc acel mai mult promis de Isus, asemenea seminței care produce când 100%, când 60%, când 30%. Harul se multiplică în măsura în care se colaborează cu el și se lasă călăuziți de cuvânt.

*

Distribuie cu: