Ioan 1,29-34
În acel timp, Ioan l-a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată-l pe mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! Acesta este cel despre care am spus: «După mine vine un bărbat care a fost înaintea mea, pentru că era mai înainte de mine. Eu nu-l cunoşteam, dar am venit să botez cu apă, ca, prin aceasta, el să fie făcut cunoscut lui Israel»”. Ioan a dat mărturie, spunând: „Am văzut Duhul coborând ca un porumbel din cer şi a rămas deasupra lui. Eu nu-l cunoșteam, însă cel care m-a trimis să botez cu apă, el mi-a zis: «Acela deasupra căruia vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste el, el este cel care botează în Duhul Sfânt». Eu am văzut şi am dat mărturie: acesta este Fiul lui Dumnezeu”.

Comentariu
Un detaliu important în evanghelia acestei duminici este faptul că Ioan Botezătorul, vorbind ucenicilor săi despre Isus pe care-l prezintă ca „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (v. 29), spune de două ori că el „nu-l cunoștea” (vv. 31,33).

Ne dăm seama că nu este vorba despre cunoașterea umană a lui Isus (Ioan și Isus erau veri buni și se cunoșteau), ci despre cunoașterea identității lui Isus. Această cunoaștere este una de natură spirituală și are loc progresiv, pentru că e vorba, de fapt, despre o recunoaștere, în cuvântul și în faptele lui Isus, a prezenței și acțiunii lui Dumnezeu.

Așa cum știm, Ioan Botezătorul a avut un moment de ezitare în privința acceptării modului în care Isus și-a manifestat propria identitate și misiune (cf. Lc 7,18-35), dar, mai apoi, „l-a văzut” ca Miel al lui Dumnezeu. Aceasta este o vedere spirituală („a văzut Duhul coborând și rămânând peste el”), fără de care nu putem vorbi de cunoașterea lui Cristos. Această „convertire” este asemenea unei nașteri din nou, „o naștere din Duh”, cum îi va spune Isus lui Nicodim (cf. In 3,6).

Filosoful britanic Thomas Hobbes, reflectând asupra condiției omului în lume spunea că în starea sa naturală omul este „lup” pentru om (homo homini lupus), adică oamenii se află într-un fel de stare permanentă de război între ei (bellum omnium contra omnes).

Ei bine, oamenii nu și-au putut da seama de condiția lor de lupi – egoiști, violenți, însetați de putere, avuție și celebritate, interesați doar de cei din propriul clan sau neam, până când nu s-au privit în lumina Mielului lui Dumnezeu, „blând și smerit cu inima”, a cărui iubire a fost dăruită gratuit tuturor oamenilor.

Evanghelistul Ioan scrie că „viața veșnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos” (In 17,3).

Sfântul apostol Paul vorbind despre această cunoaștere a lui Isus le scrie filipenilor: „consider că toate sunt o pierdere în comparație cu superioritatea cunoașterii lui Cristos Isus Domnul meu. De dragul lui am pierdut toate și le consider gunoi ca să-l câștig pe Cristos” (Fil 3,8). Expresia „cunoaşterea lui Cristos” nu indică aici o descoperire științifică sau doar rațională a lui Isus, ci o legătură vitală cu el; o luare în serios a învățăturii și exemplului său; o relație de încredere, prietenie și împărtășire, căci „știința umflă, pe când iubirea edifică. Dacă cineva crede că știe ceva, încă nu a cunoscut cum trebuie să cunoască. Dar dacă cineva îl iubește pe Dumnezeu, acela este cunoscut de el” (1Cor 8,1-3).

În momentul în care noi îl cunoaștem astfel pe Isus, în viața noastră se produce o schimbare evidentă, pe care tot apostolul Paul o pune pe seama „cuceririi de Cristos” (cf. Fil 3,12). Isus are puterea să cucerească inima fiecărui om și să-i schimbe viața. Cum se manifestă o astfel de schimbare? De exemplu: simțim că rugăciunea mecanică, grăbită și formală nu ne mai mulțumește, ci începem să vorbim cu Dumnezeu folosind cuvintele noastre, prezentându-i bucuriile, împlinirile, necazurile și suferințele noastre fără ca să ne pierdem încrederea în el; de asemenea, simțim tot mai mult nevoia de a-i asculta și medita Cuvântul; simțim nevoia de a participa cât mai des la sfintele sacramente; nu ne mai mulțumim doar să nu facem răul, ci începem să facem binele și să ne găsim bucuria în acest mod de viață; începem să ne interesăm cu adevărat de ceilalți, să-i ascultăm, să-i ajutăm după puterile noastre; renunțăm la judecarea și bârfirea celorlalți și privim mai mult la propriile noastre păcate și slăbiciuni fără a ne descuraja, pentru că ne deschidem inima milostivirii divine, învățând să fim umili, să cerem și să primim iertarea sa și să o dăruim fraților și surorilor noastre.

A fi „cucerit” de Isus Cristos este cel mai frumos lucru care ni se poate întâmpla în această viață. O viață pe parcursul căreia, trebuie să recunoaștem, sunt puține ocaziile și persoanele care reușesc să ne cucerească sau pe care reușim să le cucerim.

Din Izvoarele Franciscane, FF 781
Pe Francisc îl îndurera să vadă pe cineva dedicându-se științei și neglijând virtutea, mai ales dacă nu păstra vocația în care se afla la începutul chemării. „Frații mei – spunea – care se lasă atrași de curiozitățile științei, se vor găsi cu mâinile goale în ziua răsplății. Aș prefera să se hrănească mai degrabă cu virtuțile, astfel încât să-l aibă cu ei pe Dumnezeu în încercări, atunci când va veni ora suferinței. Pentru că – adăuga – se apropie o astfel de încercare când cărțile, nu vor ajuta cu nimic, ci vor rămâne abandonate în dulapuri”.

Nu spunea aceste lucruri pentru că i-ar fi displăcut studiile Sfintei Scripturi, ci pentru a-i îndepărta pe frați de tendința excesivă de a învăța și pentru că prefera ca ei să fie buni prin caritate, decât învățăcei prin curiozitate.

Mai spunea că avea să vină curând vremea în care știința va deveni ocazie de rătăcire și nu de susținere a spiritului, sau de însuflețire a vieții spirituale.

Distribuie cu: