Duminică, 15 aprilie 2018, a III-a din Timpul Paștelui – Anul B
Luca 24,35-48
Iar ei le-au povestit cele de pe drum și cum l-au recunoscut la frângerea pâinii. Pe când vorbeau ei acestea, el a stat în mijlocul lor și le-a spus: „Pace vouă!” Speriați și cuprinși de teamă, credeau că văd un duh, dar el le-a spus: „De ce v-ați tulburat și de ce se ridică aceste gânduri în inima voastră? Priviți mâinile și picioarele mele căci sunt eu însumi. Pipăiți-mă și vedeți: duhul nu are carne și oase, cum mă vedeți pe mine că am”. Și, spunând acestea, le-a arătat mâinile și picioarele. Însă pentru că ei, de bucurie, încă nu credeau și se mirau, le-a spus: „Aveți aici ceva de mâncare?” Ei i-au dat o bucată de pește fript. Luând-o, a mâncat-o înaintea lor. Apoi le-a spus: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus când încă eram cu voi; că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în Profeți și în Psalmi”. Atunci le-a deschis mintea ca să înțeleagă Scripturile și le-a spus: „Așa este scris: Cristos trebuia să sufere și să învie din morți a treia zi și să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate popoarele. Începând din Ierusalim, voi veți fi martorii acestor lucruri.
Comentariu
Comunitatea Bisericii oferă creștinului certitudinea învierii. Cu excepția Mariei Magdalena (conform Evangheliei după Ioan) și, probabil, a lui Petru (despre care dă mărturie Evanghelia după Luca, dar fără să relateze episodul), Isus înviat s-a arătat unor grupuri – femeilor care au mers să viziteze mormântul (Matei), ucenicilor în drum spre Emaus, „celor unsprezece și celor care erau cu ei” (Luca), „discipolilor”, fără sau împreună cu Toma (Ioan). De ce? Pentru că Isus „stă” acolo unde doi sau trei se adună în numele său (Mt 18,20).
Fragmentul evanghelic al acestei duminici începe înfățișându-ne atmosfera din locul unde se adunase grupul lărgit al ucenicilor; cei doi ucenici reîntorși de la Emaus „povestesc” cum l-au întâlnit pe Cel Înviat mai întâi „pe drum”, când el li s-a făcut cunoscut prin Cuvânt, prin explicarea Scripturilor, care dau mărturie despre el, și apoi „la frângerea pâinii”, când l-au recunoscut. Ei împărtășesc comunității ceea ce au trăit și toți „vorbesc” despre mărturia lor. Povestitul și vorbitul despre experiența trăită cu Isus înviat constituie premisa prezenței sale în mijlocul lor. Evanghelistul nu spune că Isus „a apărut”, ci „a stat în mijlocul lor”, tocmai pentru că el este prezent oriunde comunitatea celebrează cuvintele și dăruirea sa de sine, în Euharistie. Cuvântul și pâinea sunt prezența constantă a Celui Înviat în Biserică: cuvântul ne explică promisiunile lui Dumnezeu și ne încălzesc inima, pâinea ne deschide ochii asupra mântuirii înfăptuite de El prin jertfa de sine.
E de mirare totuși că, în ciuda întâlnirii avute deja cu Isus în acest fel de către cei doi, grupul ucenicilor, incluzându-i și pe cei doi din Emaus, nu-l recunoaște pe Isus, crezând că e un duh. Acest fapt ne sugerează că, deși este același Isus care a fost cunoscut de-a lungul întregii activități publice, același care a pătimit și a fost răstignit, el este altfel, își face simțită prezența în mod diferit. În felul acesta, noi, care suntem uneori invidioși pe ucenicii contemporani cu Isus cărora el le spunea „Fericiți sunt ochii voștri pentru că văd și urechile voastre pentru că aud. […] mulți profeți au dorit să vadă ceea ce vedeți voi, și n-au văzut și să audă ce auziți, și n-au auzit” (Mt 13,16), de fapt, împărtășim cu ei aceeași experiență de credință; pentru a-l recunoaște pe Isus înviat și noi avem nevoie de aceeași credință de care au avut nevoie și ei. Și nouă, ca și lor, comuniunea prin Cuvânt și și Euharistie ne deschide ochii pentru a-l vedea.
Ceea ce îl face să fie recunoscut nu sunt trăsăturile feței. Când Isus îi invită pe ucenici să vadă că el este în persoană, nu le cere să-i privească chipul, ci mâinile și picioarele. Mâinile acestea i-au atins pe leproși, au dat vederea celor orbi, au deschis urechile orbilor, i-au binecuvântat pe copii, mâini care, în loc să fie semnul puterii, sunt manifestarea slujirii. Picioarele acestea au străbătut căile strâmte în căutarea celor (considerați) pierduți, păcătoși, mici, excluși pentru a fi conduși la milostivirea lui Dumnezeu. Și, drept răsplată, aceste mâini și picioare, au fost țintuite pe cruce. Ele sunt semnul distinctiv al Celui Înviat, semn care se observă în cei care împlinesc aceeași misiune. Isus înviat nu e un duh, nu este o idee, nu poate fi explicat apelând doar la concepte omenești. Cel înviat „stă” în lumea noastră, este tangibil, prin mâinile și picioarele noastre oferite ca dar spre binele celorlalți. Cine își dăruiește viața o va păstra pentru viața veșnică; numai în felul acesta ajungem noi înșine la înviere. Ultima dovadă pe care Isus le-o dă ucenicilor face aluzie la acest lucru printr-un gest simbolic: Isus mănâncă o bucată de pește fript; peștele fript este un alt simbol al slujirii și al dăruirii de sine pentru viața celorlalți: peștele este scos din apă, singurul mediu în care poate trăi, pentru a fi pregătit ca jertfă care să hrănească, să întrețină viața omului. Ucenicii, deși se bucură de evidența acestei noi vieți, încă nu cred: „de bucurie încă nu credeau”. De ce? Probabil pentru că se gândeau că „este prea frumos să fie adevărat”.
Tocmai la acest lucru ne invită Isus înviat: să credem că putem dobândi această bucurie la care ajungem – după cuvintele îndemnului următor al lui Isus – predicând „convertirea și iertarea păcatelor”, crezând că schimbarea gândirii, a motivațiilor, a obișnuințelor și comportamentului nostru este posibilă. Păcatul nu face parte din natura noastră; noi nu suntem păcatul pe care îl comitem. De aceea, primind iertarea necondiționată a lui Isus, putem deveni noi înșine.
Din Izvoarele franciscane
FF 366: Fericitul Francisc i-a adunat pe toți și, după ce le-a vorbit îndelung despre Împărăția lui Dumnezeu, despre disprețul lumii, despre lepădarea de voința proprie, despre stăpânirea trupului, i-a împărțit în patru grupuri de câte doi și le-a zis: „Fraților, mergeți doi câte doi în diferitele părți ale lumii și vestiți oamenilor pacea și pocăința pentru iertarea păcatelor; fiți răbdători când veți fi persecutați, încrezători că Domnul își va împlini voința și își va ține promisiunile. Răspundeți cu umilință celor care vă întreabă, binecuvântați pe cei care vă persecută, mulțumiți celor care vă defăimează și vă calomniază, pentru că în schimb v-a fost pregătită împărăția veșnică”.