Luca 6,17-18a.20-26
Coborând împreună cu Cei Doisprezece, Isus s-a oprit pe câmpie. O mare mulţime de discipoli ai săi şi mult popor din toată Iudeea, din Ierusalim şi din toată zona de coastă a Tirului şi a Sidonului, au venit ca să-l asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor. Ridicându-şi ochii spre discipolii săi, a spus: „Fericiţi voi, cei săraci, căci a voastră este împărăţia lui Dumnezeu! Fericiţi voi, care acum sunteţi flămânzi, căci vă veţi sătura! Fericiţi voi, care plângeţi acum, căci veţi râde! Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî, când vă vor exclude, când vă vor insulta şi vor şterge numele vostru ca infam din cauza Fiului Omului! Bucuraţi-vă în ziua aceea şi tresăltaţi de bucurie, căci, iată, răsplata voastră va fi mare în cer! Pentru că aşa făceau şi părinţii lor cu profeţii. Dar, vai vouă, bogaţilor, pentru că vă primiţi mângâierea! Vai vouă, celor care sunteţi sătui acum, căci veţi suferi de foame! Vai vouă, celor care râdeţi acum, căci veţi jeli şi veţi plânge! Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine; pentru că aşa au făcut părinţii lor profeţilor falşi”.

Comentariu
Ne aflăm în centrul teologic al mesajului lui Isus, pagină intitulată Carta magna a Evangheliei. Isus se oprește cu Cei Doisprezece pe câmpie, adică la poalele muntelui de unde a coborât. Dacă în Mt 5,1-12, Isus ține discursul despre fericiri pe munte, iar în Lc 6,20-26 îl ține pe câmpie, înseamnă că fiecare dintre cei doi evangheliști a voit să ne transmită un aspect particular, despre aceeași învățătură a lui Isus.

Isus, asemenea lui Moise, după ce s-a urcat pe munte și s-a rugat toată noaptea, a ales Doisprezece Apostoli, iar acum, împreună cu ei coboară pe câmpie și vine în întâmpinarea oamenilor, adunați de pretutindeni. Mulțimea respectivă este multietnică, aparține atât poporului ales, cât și ținuturilor păgâne, adică provin din Iudeea, din Ierusalim, din Tir și Sidon. Tocmai aceasta este diferența dintre Isus și Moise: învățătura lui Isus nu este rezervată poporului ales, ci este destinată tuturor oamenilor de bunăvoință.

Intenția mulțimii este multiplă, iar ordinea redată de evanghelist este importantă: „au venit ca să-l asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor” (Lc 6,18). Pe primul loc stă ascultarea învățăturii lui Isus, apoi vindecarea și alte necesități. De ce? Pentru că ascultarea Cuvântului divin conduce la credință, iar vindecările sau jertfele sunt o consecință a credinței, așa cum întâlnim în multe locuri din VT, ca de exemplu în 1Sam 15,22.

Isus pronunță discursul fericirilor, în contrast cu cel al plângerilor. Acest contrast este scos în evidență de cele patru expresii antagonice: „fericiți voi!”; „vai vouă!”. Când vorbim despre contrast, despre expresii antagonice, ne referim la două alegeri de viață: prima alegere îl pune în centru pe Dumnezeu, prin încredințare totală, în orice împrejurare a vieții; a doua alegere pune în centru propriile averi, capacități, ca fundament al unei vieți egoiste și dezinteresate față de valorile vieții veșnice și față de nevoile aproapelui.

Ne aducem aminte pentru ce s-a adunat mulțimea în jurul lui Isus? Să recitim în Lc 6,18: „au venit ca să-l asculte şi să fie vindecați de bolile lor”. După cum observăm, pe primul loc stă ascultarea lui Isus, a Cuvântului întrupat, de unde naște credința, după cum spune sfântul Paul: „Dar nu toți au ascultat de evanghelie. De fapt, Isaia spune: «Doamne, cine a crezut vestirii noastre?» (Is 53,1). Deci credința vine din predicare, iar predicarea, din cuvântul lui Cristos” (Rom 10,16-17).

Ce putem spune în urma expunerii fericirilor după Lc 6,20-23? Ceea ce a spus cu câteva secole în urmă Is 52,7: „Cât sunt de plăcute pe munți picioarele celui care aduce vestea cea bună, care anunță pacea, care vestește binele, care anunță mântuirea”.

Și pentru a confirma frumusețea fericirilor, Carta magna a creștinilor, Isus scoate în evidență contrastul fericirilor, printr-un gen literar funerar, exprimat de plângerea: „vai vouă!” (Lc 6,24-26), expresie repetată de patru ori. Aici nu avem de a face cu o amenințare, cum pot considera unii la prima vedere. Dimpotrivă, este vorba despre un avertisment care vrea să îi ajute pe ascultători să evite căderea într-o astfel de situație. Expresia „vai vouă” este tipică celebrărilor funerare, când cel care prezida celebrarea îi punea în gardă pe cei care ascultau să nu cadă în greșelile răposatului. Altfel spus, este un fel de plângere anticipată asupra ascultătorilor, înainte ca ei să treacă pragul acestei vieți.

O astfel de categorie de ascultători este descrisă de încrederea în propriile avuții, a propriilor bogății, a propriului egoism, fără a ține cont nici de Dumnezeu, nici de aproapele. Ei sunt acum sătui, de aceea râd.

Cei fericiți sunt invitați să se bucure tocmai în persecuții și în strâmtorări, învățând de la cei din vechime care i-au condamnat pe profeți la situații asemănătoare de indigență, dar acum profeții sunt fericiți în sânul lui Abraham. Spre deosebire de aceștia, Isus se adresează cu formula funerară „vai vouă!”, celor care se încred în ei înșiși, avertizându-i să nu se amăgească cu aplauzele celor mulți, căci așa au făcut cei din vechime cu „falșii profeți”. Spre deosebire de profeții adevărați care au fost persecutați și au îndurat lipsuri, falșii profeți se bucură de adulare din partea celor care se bazează pe propriile bunuri, considerând că acestea îi salvează, iar cei care le aprobă mentalitatea sunt profeți falși. Împreună sunt destinatarii plângerii funerare anticipate: „vai vouă!”, spre deosebire de destinatarii fericirilor: „fericiți sunteți voi!”.

*

Distribuie cu: