Ioan 1,6-8.19-28
Era un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toți să creadă prin el. Nu era el lumina, ci a venit să dea mărturie despre lumină. Aceasta este mărturia dată de Ioan,  când iudeii au trimis de la Ierusalim unii preoți și leviți ca să-l întrebe:  „Cine ești tu?” Iar el a recunoscut și nu a negat.  A mărturisit: „Nu sunt eu Cristos!” L-au întrebat: „Atunci cine? Ești tu Ilie?” El a răspuns: „Nu sunt!” „Ești tu Profetul?” A răspuns: „Nu!” Așadar, i-au zis: „Cine ești? Ca să dăm un răspuns celor care ne-au trimis. Ce spui despre tine însuți?” El a zis: „Eu (sunt) glasul celui care strigă în pustiu: Îndreptați calea Domnului, după cum a spus Isaia profetul”. Iar cei trimiși erau dintre farisei. L-au întrebat și i-au zis: „Așadar, de ce botezi, dacă tu nu ești nici Cristos, nici Ilie, nici Profetul?” Ioan le-a răspuns: „Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoașteți, care vine după mine, căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei”. Acestea s-au petrecut în Betania, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan.

Comentariu
Insistența asupra imaginii lui Ioan Botezătorul, prietenul mirelui, Cristos, ne revelează că atmosfera Adventului este una nupțială, de bucurie, după cum ne sugerează și titulatura duminicii a III-a din Advent, numită „Gaudete” (Bucurați-vă). Care să fie motivul bucuriei? Doar că Isus este între noi, alături de noi pe calea convertirii către evanghelie, așa cum ne învăța începutul Evangheliei după sfântul Marcu, duminica trecută? În primul rând acesta, dar și faptul că noi suntem martorii săi oriunde în lume.

Dacă a fi martor înseamnă a fi martir (istoria sacră confirmă că toți mărturisitorii, adică profeții, dacă nu sunt martirizați, sunt cel puțin persecutați), nu există cumva contradicție între mărturie și bucurie? Definițiile mărturiei și bucuriei ilustrate prin exemplul lui Ioan Botezătorul dezmint acest lucru. Într-adevăr, Ioan este un martor, un profet în sensul cel mai puternic al cuvântului. Autocaracterizarea pe care și-o face ne arată că are conștiință profetică: „eu (sunt) glasul celui care strigă”. Ioan introduce distincția dintre glas și cuvânt. El recunoaște că nu este Cuvântul, nici Lumina și nici Mesia întruchipate în Isus (pe care Ioan nu-l întâlnise încă). Își dă seama că este un glas trecător, un slujitor umil al Cuvântului, al Luminii, al lui Mesia. Ca atare nu-l preocupă cultul personalității și succesul pe care le are în predică și în botez. Rod al ascultării, glasul, sunetul este ascultat fără să fie văzut, fără să ocupe locul central, fără să o facă pe protagonistul. Ioan nu se lasă măgulit de ceea ce alții presupun că este sau ar vrea ca el să fie (Cristos, Ilie, Profetul) plecând de la renumele avut în fața mulțimilor; nu-l interesează adularea și aprecierea (schimbătoare) a autorităților care se grăbesc să cerceteze dacă l-ar putea „folosi” împotriva romanilor.

Profet autentic, Ioan nu se apleacă în fața niciunei puteri în afară de Dumnezeu, cel care l-a trimis (In 1,6) și al cărui cuvânt îl slujește. Știe că adevărul, dreptatea, libertatea, care vin de la Domnul, nu sunt obiecte de consum în interesul propriu, ci sunt valori care trebuie servite. De aceea nu îi este frică să dea glas, să se facă voce a acestor aspirații tăcute din noi, deși este conștient că va fi redus la tăcere. Isus însuși va reproșa iudeilor (Irod, ucigașul lui Ioan, avea și sânge iudeu) din Ierusalim că ucid pe profeți și-i ucid cu pietre pe cei trimiși la ei (Lc 13,34). Cu toate acestea, Ioan continuă să spună și să trăiască adevărul a ceea ce este, martor, fără să se resemneze în fața nedreptății. El nu e un fanatic care ține la adevărul său (pentru că nu e al său, ci al lui Dumnezeu), dar e cineva care trăiește ceea ce spune.

În opoziție cu el se conturează imaginea falșilor profeți (întruchipați aici de preoți și leviți), care se consideră stăpâni peste Cuvântul și Legea lui Dumnezeu; ei nu îl predică, nici nu-l trăiesc și, cu atât mai grav, îl judecă, îl verifică (cf. Iac 4,11). Nu sunt trimiși de Dumnezeu ca Ioan, ci de la Ierusalim, adică de la cei care dețin puterea politică și religioasă, și de la farisei, care se bucură de prestigiu moral în ochii poporului Israel. Acești emisari se reprezintă pe ei înșiși și autoritatea lor, pe care o simt amenințată și pe care o justifică prin superioritatea față de ceilalți. Nu-și pun întrebări sieși, despre cine sunt ei cu adevărat fața lui Dumnezeu, ci pun întrebări celorlalți, evitând astfel confruntarea cu propria imagine. Evitarea acestui examen de conștiință le dă iluzia că sunt drepți. De aceea ei inspiră tristețe, izolare, singurătate; nu pot participa la nunta plină de bucurie a Mielului lui Dumnezeu, asemenea lui Ioan, și nu pot intra în bucuria fericirii celor săraci, blânzi, însetați de dreptate, persecutați.

Pentru evanghelistul Ioan, mărturia profetică este unul dintre fundamentele vieții creștine. Acesta e și motivul pentru care ne aflăm chiar la începutul cărții sale, imediat după Prolog, în „prima zi” a evangheliei, care ne amintește de prima zi a creației în care Dumnezeu a zis „Să fie lumină”, deși a creat soarele abia în ziua a patra. Lumina este Cuvântul său, iar creștinul nu poate decât să fie profet, martor și martir al Cuvântului, consimțind cu bucurie la această misiune. În caz contrar, se aseamănă șarpelui care dă mărturie falsă despre Dumnezeu: aici stă de fapt originea răului și a tristeții alungării din paradisul comuniunii cu aproapele și cu Dumnezeu. Isus vine pentru a ne reda speranța bucuriei regăsirii.

Din Izvoarele franciscane
FF 1020: Dumnezeu Cel Preaînalt și-a pus peste el privirea cu atâta bunăvoință și prietenie încât nu doar că l-a înălțat din praful vieții pământești, dar l-a și învrednicit să împlinească desăvârșirea evanghelică, fiindu-i călăuză și vestitor, și l-a ales lumină pentru cei ce cred, pentru ca odată devenit martor al luminii, să pregătească Domnului calea luminii și a păcii în inimile credincioșilor.

Distribuie cu: