Matei 3,13-17
Atunci a sosit Isus din Galileea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el. Dar Ioan încerca să-l oprească spunându-i: „Eu trebuie să fiu botezat de tine, şi tu vii la mine?” Însă Isus i-a răspuns: „Lasă acum, căci așa se cuvine ca noi să împlinim toată dreptatea”. Atunci el l-a lăsat. După ce a fost botezat, Isus a ieşit îndată din apă. Şi iată că s-au deschis cerurile şi l-a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborând ca un porumbel şi venind deasupra lui. Şi iată, un glas din ceruri spunea: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit mulţumirea”.

Comentariu
În prima duminică de după Epifania Domnului, Biserica Catolică celebrează sărbătoarea Botezului Domnului.

 Cuvântul proclamat astăzi face referinţă tocmai la acest eveniment din viaţa lui Isus, şi totodată ne determină să ne gândim la propriul nostru Botez, prin care am devenit fii ai lui Dumnezeu, temple ale Duhului Sfânt, membrii ai Bisericii şi moştenitori ai împărăţiei veşnice.

E greu să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă Dumnezeu însuşi nu s-ar fi coborât pentru a ne ridica la demnitatea de „copii ai lui Dumnezeu” (cf. In 1,12). Era necesară venirea sa printre noi, deoarece singuri n-am fi reuşit să regăsim calea care să ne ducă la mântuire. Sfântul Paul le scrie galatenilor că Isus „s-a dat pe sine însuși pentru păcatele noastre ca să ne scoată din lumea prezentă, după voința lui Dumnezeu și a Tatălui nostru”

Din cele relatate de evanghelistul Matei putem să deducem că botezul lui Isus a fost un fapt istoric, un episod real din viața sa, iar în contextul acestui eveniment s-au întâmplat trei lucruri.

Mai întâi s-au deschis cerurile. Nu este vorba despre un fenomen cosmic sau meteorologic, ci despre un eveniment foarte mult așteptat de oamenii de credință ai Israelului, după ce „cerurile se închiseseră”. Ce însemna acest lucru? Că Dumnezeu tăcea, nu mai vorbea, nu mai săvârșea fapte minunate, iar poporul suferea din cauza acestei absențe. Spune autorul psalmului 74: „Semnele noastre nu le mai vedem, nu mai e niciun profet și nimeni dintre noi nu știe până când” (v. 9).

Profetul Isaia, întristat pentru starea jalnică în care se afla Israelul ridicase spre cer o rugăciune, în care îl implora pe Dumnezeu: „O, dacă ai despica cerurile și ai coborî!” (Is 63,19). Ei bine, botezul lui Isus a fost răspunsul la această rugăciune. În mod surprinzător, Dumnezeu deschidea cerurile nu pentru a face un gest oarecare, ci pentru a ni-l dărui pe însuși Fiul său, care „coboară” printre oamenii păcătoși, el care era fără de păcat.  

Apoi, Duhul a coborât asupra lui ca un porumbel. Cu acest fapt se împlinea o altă veche profeţie, exprimată de profetul Ioel în jurul anului 300 î.Cr. Acest profet prevestise că la sfârșitul timpurilor, Dumnezeu îl va trimite pe Duhul său din ceruri (Il 3,1-4). Coborând acum asupra lui Isus care primea botezul, Matei vestea că au început timpurile în care Dumnezeu prin puterea Duhului său va reînnoi creația.

În sfârșit, s-a auzit un glas din ceruri care spunea: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit mulţumirea”. Pentru a înţelege acest cuvânt, trebuie să ştim că de multe secole Israelul aştepta un personaj misterios numit „Slujitorul lui Iahve”, care avea să răscumpere poporul prin suferințele sale. Conform lui Isaia care l-a vestit, una dintre caracteristicile acestui slujitor era că Dumnezeu își va afla bucuria în el (Is 42,1). Spunând că în Isus din Nazaret, care ieșea din apă, Dumnezeu îşi află bucuria, evanghelistul exprimă credința că el era „Slujitorul lui Iahve”.

Ascultând relatarea botezului lui Isus, am putea să ne gândim: „Dar, de vreme ce Isus nu avea păcat, de ce a voit să primească botezul pocăinţei? Însuşi Ioan Botezătorul a rămas uimit de gestul lui Isus: „Eu trebuie să fiu botezat de tine, şi tu vii la mine?” Isus îi răspunde: „Lasă acum, căci aşa se cuvine ca noi să împlinim toată dreptatea”.

Convingerea lui Ioan Botezătorul despre dreptatea lui Dumnezeu nu coincidea cu cea a lui Isus. Isus a venit să descopere lumii „toată dreptatea” adică iubirea gratuită, milostivă, compătimitoare a lui Dumnezeu. De aceea, frații noștri ortodocși spun că în momentul botezului lui Isus are loc totodată și „epifania”, adică „manifestarea” dumnezeirii lui Isus tuturor oamenilor.

Conform ideii de dreptate a lui Ioan Botezătorul, care reflecta o întreagă mentalitate religioasă a timpului, Isus ar fi trebuit să mențină o oarecare distanță față de cei păcătoși, întrucât „nu se cuvenea” ca Dumnezeu să se amestece cu ei.

Isus prin gestul său de a coborî în apele Iordanului, ne spune că Dumnezeu este prezent acolo unde este mai mare nevoie de el. Astfel, Dumnezeu nu intră doar acolo unde considerăm noi că „se cade”, „se cuvine”, „merită”, ci și acolo unde este nevoie, unde se suferă din cauza mizeriei, a păcatului, a marginalizării sau a discriminării.

Coborârea lui Dumnezeu printre oameni este, în ultimă instanță, șansa ca noi oamenii, fiecare păcătoși într-un fel sau altul, să ne putem ridica prin iertarea sa la Dumnezeu și astfel să redevenim copiii săi.  

Din Izvoarele Franciscane
FF 1818: „Alături de foc, [Francisc] avea o afecțiune specială pentru apă, simbol al sfintei pocăințe și al încercării sufletești, întrucât spală murdăria sufletului, dar și pentru că prima spălare a sufletului se înfăptuiește prin intermediul apei baptismale”.

Distribuie cu: