Ioan 20,1-9
În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineață, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt și a văzut că piatra fusese luată de la mormânt. Atunci, a alergat și a venit la Simon Petru și la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, și le-a spus: „L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde l-au pus”. Au ieșit atunci Petru și celălalt discipol și au venit la mormânt. Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru și a ajuns primul la mormânt. Aplecându-se, a văzut giulgiurile așezate, dar nu a intrat. Atunci a venit și Simon Petru, care îl urma, și a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile așezate, dar ștergarul, care fusese pe capul lui, nu era așezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. Atunci a intrat și celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut și a crezut; pentru că încă nu cunoșteau Scriptura: că el trebuia să învie din morți.

Comentariu
Cristos a înviat!
„După cum Tatăl are viața în sine, tot așa i-a dat și Fiului să aibă viața în sine” (In 5,26).

Dacă citim relatarea pătimirii, morții și Învierii Domnului după sfântul evanghelist Ioan, nu poate să nu ne atragă atenția următorul detaliu: acestea a avut loc într-o grădină.

Avem cu toții în minte imagini ale răstignirii Mântuitorului, din picturi, filme, cărți sau alte publicații. Sunt sigur că reprezentările noastre despre răstignirea lui Isus o așază într-un loc arid cu pietre, stânci și roci; eventual niște mărăcini și spini, câteva oase, cranii (locul era numit „al Craniului”, în ebr. „Golgota”, ne spune tot evanghelistul Ioan 19,17); nu cred că ni l-am reprezentat vreodată pe Isus răstignit într-o grădină, unde să fie verdeață, copaci, plante, flori. Și totuși, evanghelistul Ioan scrie că „în locul în care fusese răstignit Isus era o grădină, iar în grădină era un mormânt nou în care nu mai fusese pus nimeni, niciodată” (In 19,41).

Un amănunt bizar: o grădină în care aveau loc execuțiile prin răstignire! Locului căpățânii – simbol prin excelență al morții -, Ioan îi alătură o grădină, un loc al vieții. În această grădină era și un mormânt. Moartea și viața sunt una lângă cealaltă.

Oare ce mesaj vrea să ne transmită evanghelistul?

Prezența grădinii în relatarea patimii și Învierii după Ioan, trimite în primul rând la Cântarea Cântărilor, întrucât, Isus este Mirele lui Israel, după mărturia Înaintemergătorului său: „Cel care are mireasa este mirele. Prietenul mirelui, care stă și ascultă, se bucură mult la glasul mirelui. Așadar, această bucurie a mea este acum deplină” (In 3,29)

În al doilea rând, evanghelistul Ioan ne spune că Isus a fost înmormântat ca un rege: „…în grădină era un mormânt nou în care nu mai fusese pus nimeni, niciodată”. În Israel doar regii erau înmormântați în grădini. De pildă, în 2Reg 21,18.26 se spune că „Manase a adormit cu părinții săi și a fost îngropat în grădina casei sale, în grădina lui Uza”. Tot la fel și regele Amon.

Maria vine la mormânt în prima zi a săptămânii. Văzând că piatra de la intrare fusese dată la o parte aleargă și îi dă de veste lui Petru și celuilalt ucenic pe care-l iubea Isus. Aceștia vin la mormânt, intră, cercetează locul. Maria rămâne lângă mormânt și plânge.

Aici, Maria Magdalena este imaginea tinerei din Cântarea Cântărilor care îl caută pe cel drag în grădină: „Mi-a ieșit sufletul după cuvântul lui: l-am căutat, dar nu l-am găsit, l-am strigat, dar nu mi-a răspuns” (Cânt 5,6). „Unde a plecat iubitul tău, tu, cea frumoasă între femei?”, o întreabă celelalte tinere, și ea răspunde: „Iubitul meu a coborât în grădina sa, la stratul cu balsam, ca să pască [turma] în grădină și să culeagă crini” (Cânt 6,1-2).

Isus îi apare Mariei Magdalena și ea „crezând că este grădinarul i-a spus: „Domnule, dacă tu l-ai dus, spune-mi unde l-ai pus și eu îl voi lua” (In 20,15). Isus i-a zis: „Maria!”

De fapt, Maria Magdalena nu se înșeală, atunci când crede că Isus este grădinarul. El chiar este grădinarul, cel care prin dăruirea vieții sale a redat viață grădinii, adică Israelului și tuturor celor care de acum vor crede în el și-l vor urma. Ne aflăm aici în fața împlinirii cuvintelor din Prolog: „În el era viața și viața era lumina oamenilor, iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o” (In 1,4-5).

Sfântul Ioan reflectând la misterul mântuirii noastre scrie: „În aceasta am cunoscut iubirea lui Dumnezeu, în faptul că El și-a dat viața pentru noi; deci și noi trebuie să ne dăm viața pentru frații noștri” (1In 3,16).

A ne da viața pentru frați corespunde cu adoptarea slujirii ca mod de viață.

Este interesant că Iuda nu a intrat cu ceilalți ucenici în grădina măslinilor, ci s-a dus la cei puternici, adică la cei care nu slujesc, nu își dau viața, ci domină, supun cu forța și iau viața. În fond, Iuda îl refuză pe Dumnezeul pe care Isus îl revelează spălând picioarele, slujind, dându-și viața pentru ceilalți. În schimb, Petru intră cu Isus în grădina măslinilor, dar mai apoi va tăgădui acest lucru: „Unul dintre servitorii marelui preot, o rudă a celui căruia Petru i-a tăiat urechea, i-a zis: „Nu te-am văzut eu în grădină împreună cu el?” (In 18,26). Petru încă nu înțelege, că viața dăruită din iubire este singura viață care nu se pierde, având puterea să biruie moartea.    

De fapt, învierea, tocmai asta înseamnă: să trăim, așa cum el a trăit” (1In 2,6), adică slujind, dăruind viață, luând asupra noastră cu răbdare suferința și păcatul celorlalți.

Spune Dumnezeu prin gura profetului Isaia: „Dacă îți vei da sufletul pentru cel înfometat și vei sătura inimile umilite, atunci lumina ta va răsări în întuneric… vei fi ca o grădină udată și ca un izvor de apă ale cărui ape nu seacă” (Is 58,10-11).

Să ne dorim în ziua Învierii Domnului, să fim și noi grădini bine udate, adică purtători ai vieții Răstignitului Înviat! Amin! Aleluia!

Din Izvoarele franciscane
FF 1246: „Francisc, slujitorul și prietenul celui Preaînalt, întemeietorul și călăuza Ordinului Fraților Minori, campion al sărăciei, model de pocăință, crainicul adevărului, oglinda sfințeniei și modelul întregii perfecțiuni evanghelice, prevenit de harul ceresc, cu o ordine progresivă, plecând de la începuturi umile, a atins culmile cele mai sublime.

Dumnezeu, care-l făcuse minunat de strălucitor în viață pe acest om admirabil, bogat în sărăcie, sublim în umilință, viguros prin mortificare, prudent prin simplitate și ilustru prin onestitatea oricărui comportament al său, l-a făcut incomparabil mai strălucitor după moarte.

Omul fericit, plecase din lume, dar acel sfânt al său, intrând în Casa veșniciei și în slava cerului, pentru a bea din plin izvorul vieții, lăsase în trupul său unele semne prea clare ale slavei viitoare; acea carne prea sfântă care răstignită împreună cu viciile sale, deja se transformase într-o nouă creatură, printr-un privilegiu deosebit, arăta ochilor tuturor efigia Patimii lui Cristos și printr-o minune nemaivăzută, anticipa imaginea învierii”.

Distribuie cu: