Marcu 1,1-8
Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Aşa cum este scris în profetul Isaia: Iată, eu îl trimit pe îngerul meu înaintea feței tale; el îți va pregăti calea. Un glas strigă în pustiu: Pregătiți calea Domnului, faceți drepte cărările lui. Ioan Botezătorul se afla în pustiu,  predicând botezul pocăinței spre iertarea păcatelor. Întreaga regiune a Iudeii și toți locuitorii Ierusalimului ieșeau spre el și erau botezați de el în râul Iordan, mărturisindu-și păcatele. Ioan  era îmbrăcat cu o haină din păr de cămilă și încins la mijloc cu o cingătoare din piele; mânca lăcuste și miere sălbatică şi proclama zicând: „Vine după mine cel care este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic să mă plec să-i dezleg cureaua încălțămintei. Eu v-am botezat cu apă, însă el vă va boteza cu Duhul Sfânt”.

Comentariu
În prima duminică a Adventului, Cuvântul evangheliei ne-a explicat scopul spre care tinde viața creștină (recunoașterea și întâlnirea cu Domnul care este viu în mijlocul nostru) și a modului în care poate fi atins (vegherea și exercitarea responsabilă a puterii de a sluji încredințate în timpul de față). A doua duminică continuă reflecția despre veghere adăugând și motivul pentru care merită acest efort.

Un sinonim al vegherii este convertirea sau, mai bine zis, calea convertirii întrucât aceasta nu aceasta nu are loc instantaneu, fiind un parcurs lung și anevoios de transformare a minții (gândirii) și a vieții, după cum ne sugerează și imaginile folosite la începutul Evangheliei după sfântul Marcu. Mai întâi citatul din Isaia (de fapt, sunt două, unul din profetul Isaia 40,3 și altul din profetul Malahia 3,1) care face trimitere la îndemnul profetului ca poporul să se întoarcă din Babilon înapoi în țara făgăduită. De ce era nevoie de o astfel de chemare? Nu voia oare fiecare să revină în locul său de origine? Se pare că nu. Israeliții s-au acomodat în exil, și-au făurit o nouă viață, unii și-au găsit un alt dumnezeu. De aceea și greutatea de a lăsa toate și a se întoarce într-o țară care, într-adevăr le promitea libertatea, dar nu și bunăstarea. În ochii lor, libertatea și Dumnezeul slab, învins, cel care a permis sau i-a pedepsit cu exilul, cântăreau mai puțin decât siguranța zilei de mâine. Nu aveau nevoie de un Dumnezeu care nu putea face nimic pentru ei, preferau un dumnezeu care ar fi dispus să le facă voia. Întoarcerea nu era deci doar o călătorie prin pustiu, ci însemna renunțarea la un mod de a crede în Dumnezeu și de a gândi despre el. Pustiul le reamintea că viața se află în întregime în mâinile lui Dumnezeu care nu poate fi cumpărat cu jertfe sau împlinirea prescrierilor Legii; în El se poate doar avea încredere, fără niciun merit.

Întărind această viziune, evanghelistul ne spune că, atunci când Ioan Botezătorul se afla în pustiu, oamenii „ieșeau spre el”. Convertirea presupune deci ieșirea dintr-o mentalitate greșită despre Dumnezeu și, ca atare, despre modul de a ne raporta la el. În ce constă acesta? Iată două mici detalii: Ioan mai întâi predică botezul (v.4) și apoi face botezul (v.5), mai întâi este iertarea păcatelor (v.4) și apoi mărturisirea păcatelor (v.5). Cu alte cuvinte, cuvântul și iubirea lui Dumnezeu precedă faptele omului, întoarcerea sa spre noi premerge întoarcerea noastră către el; el însuși se „convertește” înaintea noastră. Astfel că Dumnezeu nu e o idee, nu e o explicație la originea și mersul lumii, la ceea ce se întâmplă în viața noastră („așa a vrut Dumnezeu”), el este, merge alături de noi, cu noi, chiar pe calea convertirii, luând asupra sa suferințele și slăbiciunile noastre.

Aceasta este evanghelia, vestea cea bună pe care ne-o proclamă solemn evanghelistul. „Începutul evangheliei lui Isus Cristos”. „Început” nu trebuie înțeles în sens temporal, ci calitativ: „întâietate, principiu, putere”, chiar „noutate”. Primul verset ar suna astfel: „evanghelia lui Isus Cristos are întâietate” sau „noutatea evangheliei…”. Originalitatea e că nu ne propune o nouă lege, o nouă morală, ideologie sau religie; vestea cea bună, evanghelia e însuși Isus Cristos, Dumnezeu făcut părtaș de umanitatea noastră. Sensul convertirii constă așadar în a accepta noutatea evangheliei, în a se apropia de această Persoană, ascultând-o și urmându-i exemplul. Primul ucenic e chiar Ioan Botezătorul, care îl recunoaște pe Isus și dorește să fie prietenul mirelui (acesta e sensul frazei „nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei”); legătura dintre Isus și ucenicul său constă în prietenie, afecțiune, bucurie, nu în respectarea unor de norme de comportament. Însă, cine se încrede cu adevărat în Isus nu mai poate trăi după alte modele decât cel al evangheliei care ne învață în ce constau adevărata dreptate și libertate autentică, daruri ale Duhului Sfânt, primit la botez, sacramentul care ne introduce în logica evangheliei. El se actualizează în viața noastră prin pocăință, adică prin asceză, lupta spirituală prin care ne străduim să umblăm cu Domnul pe calea convertirii.

Din Izvoarele Franciscane
[FF 1021]: Ca steaua dimineții care răsare în mijlocul norilor, cu strălucirea fără seamăn a vieții și învățăturii sale, el i-a atras spre lumină pe cei care zăceau în întuneric și în umbra morții; precum curcubeul care luminează printre norii gloriei, putând în el însuși semnul alianței Domnului, a vestit oamenilor evanghelia păcii și a mântuirii. Ridicându-se și el ca înger al păcii adevărate, a fost, imitându-l pe Înaintemergător, predestinat de Dumnezeu să pregătească calea în pustiul celei mai înalte sărăcii și să predice pocăința prin exemplu și cuvânt.

[FF 1059]: „Mergeți – le spunea cu blândețe părintele fiilor săi – vestiți oamenilor pacea: predicați pocăința pentru iertarea păcatelor. Vegheați în rugăciune, fiți răbdători în suferințe, puternici în oboseală, modești în vorbire, chibzuiți în comportament și recunoscători când primiți binele, deoarece, ca răsplată pentru toate acestea, a fost pregătită pentru voi împărăția cerurilor”.

Distribuie cu: