Luca 22,14-23,56
Suntem în Duminica Floriilor și medităm asupra Pătimirii Domnului, după textul din Lc 22,14 – 23,56. Din aceste două capitole am ales textul din Lc 22,39-63 care evidențiază atitudinea lui Isus în ora supremă, în comparație cu atitudinea discipolilor, a mulțimii și a mai marilor timpului:

Apoi [Isus] a ieșit şi a mers, ca de obicei, pe Muntele Măslinilor, iar discipolii îl urmau. Fiind în acel loc, le-a spus: „Rugați-vă, ca să nu intrați în ispită!”. [Isus] s-a îndepărtat de ei ca la o aruncătură de piatră şi, punându-se în genunchi, se ruga, spunând: „Tată, dacă vrei, îndepărtează potirul acesta de la mine, dar nu voința mea, ci a ta să fie!”. Atunci i s-a arătat un înger din cer care l-a întărit. Şi fiind în agonie, se ruga și mai stăruitor, iar sudoarea lui a devenit ca picăturile de sânge care cădeau pe pământ. Când s-a ridicat de la rugăciune şi a venit la discipoli, i-a găsit dormind din cauza tristeții şi le-a zis: „De ce dormiți? Sculați-vă şi rugați-vă, ca să nu intrați în ispită!”.

Pe când mai vorbea încă, iată [venea] o mulțime, iar în fruntea ei venea cel numit Iuda, unul dintre cei doisprezece. El s-a apropiat de Isus ca să-l sărute. Dar Isus i-a spus: „Iuda, cu un sărut îl trădezi pe Fiul Omului?”. Cei care erau cu el, văzând ce avea să se întâmple, au spus: „Doamne, să lovim cu sabia?”. Şi unul dintre ei l-a lovit pe servitorul marelui preot şi i-a tăiat urechea dreaptă. Dar Isus, răspunzând, a spus: „Încetați! Până aici!”. Şi atingând urechea, l-a vindecat. Apoi Isus le-a spus arhiereilor, gărzilor templului şi bătrânilor care au venit împotriva lui: „Ați ieșit cu săbii și cu ciomege ca la un tâlhar? Când eram cu voi în templu, nu v-aţi întins mâinile împotriva mea. Dar acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului”.

După ce l-au prins, l-au luat şi l-au dus în casa marelui preot, iar Petru îl urma de departe. Şi aprinzându-se un foc în mijlocul curții, s-au așezat împreună. Petru s-a așezat printre ei. O servitoare, văzându-l așezat lângă foc, l-a fixat cu privirea şi a spus: „Şi acesta era cu el!”. Dar el a negat, zicând: „Femeie, nu-l cunosc”. După puțin timp, un altul l-a văzut şi i-a zis: „Şi tu eşti dintre ei”. Dar Petru a zis: „Omule, nu sunt”. După vreo oră, un altul insista, spunând: „Cu adevărat şi acesta era cu el, căci este galileean”. Însă Petru i-a zis: „Omule, nu știu ce spui”. Şi îndată, pe când încă mai vorbea, a cântat cocoșul. Iar Domnul, întorcându-se, l-a privit fix pe Petru. Petru şi-a amintit de cuvântul Domnului, care îi spusese: „Înainte de a fi cântat astăzi cocoșul, mă vei renega de trei ori”. Și ieșind, a plâns amar.

Iar oamenii care-l păzeau îl batjocoreau și-l loveau şi acoperindu-i ochii, îl întrebau, spunând: „Profețește-ne! Cine este cel care te-a lovit?”. Și ziceau multe alte cuvinte de batjocură împotriva lui.

Comentariu
S-a apropiat ora supremă a lui Isus, momentul oportun în care desăvârșește planul de mântuire al Tatălui, prin pătimirea, moartea și învierea sa. Dacă până acum Isus s-a retras din mijlocul celor care voiau să îl prindă și să îl dea la moarte (Lc 4,30), întrucât nu îi venise ceasul (In 8,20), acum Isus se încredințează în mâinile dușmanilor, conștient că doar prin acceptarea potirului suferinței (In 18,11) îndeplinește ceea ce a fost stabilit în sfânta Scriptură despre Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Este ora supremă, ora în care fiecare se înclină în direcția propriilor obiceiuri, după cum pomul când este tăiat cade în direcția în care este înclinat. Cei care practică virtuțile teologale: credința, speranța, iubirea, vor intra în împărăția lui Dumnezeu.

În ora supremă, Isus se înarmează cu ceea ce a practicat toată viața, cu rugăciunea, așa cum spune textul nostru din Lc 22,39: „Apoi a ieșit și a mers, ca de obicei, pe Muntele Măslinilor, iar discipolii îl urmau”.

Dacă discipolii nu pun în practică rugăciunea când urcă cu Isus pe Muntele Măslinilor, înseamnă că nu au făcut un obicei din rugăciune, nu au transformat rugăciunea într-o atitudine. Și ce se întâmplă în acest caz? Intră în acțiune sentimentul de descurajare care are la bază tristețea, așa cum citim în Lc 22,45: „Când s-a ridicat de la rugăciune şi a venit la discipoli, i-a găsit dormind din cauza tristeții”. Diferența dintre obiceiuri o vedem acum, în ora supremă, în ceasul încercării limită, adică a încercării dusă la extrem, când potirul devine amar și greu de acceptat, așa cum citim în Lc 22,41-42: „[Isus] s-a îndepărtat de ei ca la o aruncătură de piatră și, punându-se în genunchi, se ruga, spunând: «Tată, dacă vrei, îndepărtează potirul acesta de la mine, dar nu voința mea, ci a ta să fie!»”.

Isus, întărit de înger, intră în agonie, după cum este relatat în Lc 22,44: „Şi fiind în agonie, se ruga și mai stăruitor, iar sudoarea lui a devenit ca picăturile de sânge care cădeau pe pământ”. Dacă am însoțit pe cineva care a trecut pragul vieții pământești, am observat că agonia reprezintă o stare de frică, în fața conflictului decisiv cu moartea. Dar pe lângă frică, agonia mai are și sensul de luptă, așa cum este descris în Lc 13,24, unde întâlnim imperativul agōnizesthe, în traducere „luptați! sau „străduiți-vă să intrați pe poarta cea strâmtă, căci vă spun, mulți vor căuta să intre, și nu vor putea”!

Isus intră în agonie, adică în lupta finală, iar noi ne întrebăm: dacă a murit înseamnă că a fost învins, că a pierdut lupta cu moartea? Nu a pierdut lupta, ci a învins, intrând în moarte, căci moartea nu putea fi învinsă decât intrând în ea prin agonie.

Așadar, agonia lui Isus era necesară pentru a le da exemplu discipolilor cum să treacă și ei prin ora morții, de aceea, „ridicându-se din rugăciune, a mers la discipoli” pe care i-a găsit dormind (Lc 22,45) și le-a spus: „De ce dormiți? Ridicați-vă, rugați-vă, ca să nu intrați în ispită!” (Lc 22,46). Există riscul de a intra în agonie toropiți de tristețe, de angoasă, adică de unul din aspectele tipice ale agoniei, fără a avea posibilitatea de a experimenta al doilea aspect, adică lupta în rugăciune. Textul nostru nu spune dacă discipolii au pus în practică ce le-a cerut Isus, dacă s-au ridicat să se roage, însă din ceea ce urmează, pare că ei nu s-au rugat, dacă l-au abandonat pe Isus, lăsându-l singur în agonia sa. Însă Isus nu este singur, așa cum am observat, căci îngerul îl întărește, ceea ce înseamnă că Tatăl îi este alături și îl confirmă în lupta sa finală, așa cum citim în In 16,32: „Iată, vine ceasul – ba a și venit – când veți fi împrăștiați fiecare la ale sale și mă veți lăsa singur; dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu mine”.

Iuda abandonase deja lupta rugăciunii, lăsându-se condus de satana, iar textul nostru amintește că era unul din cei doisprezece (Lc 22,47). Dacă este amintit din nou acest aspect, înseamnă că oricine poate cădea în ispită, așa cum îi avertizase Isus pe discipoli. Dacă ceilalți încă nu au căzut, se datorează faptului că au rămas în preajma lui Isus, deși au adormit.

Cu puterea rugăciunii și a mângâierii îngerului, Isus se adresează celor veniți să îl aresteze, adică arhiereii, gărzile templului și bătrânii: „Ați ieșit cu săbii și cu ciomege ca la un tâlhar? Când eram cu voi în templu, nu v-ați întins mâinile împotriva mea. Dar acesta este ceasul vostru și puterea întunericului” (Lc 22,52-53). Câtă tristețe și cât adevăr în această afirmație a lui Isus: ceasul celor veniți împotriva lui Isus este identic cu puterea întunericului, în spatele căruia se află satana, diavolul care îl lăsase în pace pe Isus după ce a epuizat toate ispitirile, promițând că se va întoarce la timpul potrivit (Lc 4,13). Acesta este timpul diavolului, când conducătorii poporului, în loc să îi ghideze pe cei încredințați lor la lumina Adevărului cuprins în Scripturi, se lasă amăgiți de diavol și confundă întunericul cu lumina, Adevărul cu minciuna, viața cu moartea.

Isus nu se opune, ci se abandonează voinței divine, convins că i se cere să bea potirul acesta amar, pentru a-l transforma în potir de mântuire pentru cei care vor crede în el. Este vorba despre misterul credinței noastre, așa cum spune preotul după ce ridică potirul cu sângele lui Cristos, iar credincioșii răspund: moartea ta o vestim, Doamne, și învierea ta o mărturisim până când vei veni.

Când este dat pe mâna marilor preoți, Petru îl urmează de departe pe Isus. Acum începe ora încercării credinței lui Petru și, după cum îi prezisese Isus, avea să îl renege de trei ori înainte de a cânta cocoșul. Petru cade pentru că nu a dezvoltat acea obișnuință pe care a văzut-o la Isus (Lc 22,39) și pe care o ceruse discipolilor: „rugați-vă ca să nu cădeți în ispită!” (Lc 22,40.46). Când nu se intră în duhul rugăciunii, curajul se confundă cu prezumția, așa cum s-a întâmplat cu Petru care afirmă: „Doamne, sunt gata să merg cu tine şi la închisoare, şi la moarte” (Lc 22,33). Petru nu își cunoștea slăbiciunea umană, nesusținută de rugăciune, de aceea, când ar fi trebuit să dea mărturie despre Isus, el îl renegă: „Femeie, nu-l cunosc”; „Omule, nu sunt”; „Omule, nu știu ce spui” (Lc 22,57.58.60).

Isus nu îl judecă pe Petru, căci se aștepta la o astfel de atitudine, pe care o și prezisese, de aceea îl privește cu milostivire (Lc 22,61), iar Petru, întâlnind privirea lui Isus, începe un drum de convertire, plângând amar. Lacrimile îl vor ajuta să intre în el însuși, să își revadă atitudinea față de Isus și să aibă încredere în milostivirea mântuitoare a lui Cristos. Dar până va trece la mărturisirea publică a propriei credințe, Petru intră în anonimat, dispare de pe scenă. Dacă mai rămâne în comuniune cu Isus și cu ceilalți discipoli, se datorează rugăciunii lui Isus, așa cum citim în Lc 22,31-32: „Simon, Simon, iată, Satana a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu; eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta; iar tu, când te vei fi întors, întărește-i pe frații tăi!”.

Nu toți vor face trecerea la credință și la mărturisirea ei cu viața, însă sunt unii care reușesc, pentru că meditează asupra modului cum Isus și-a dat viața pentru ei și rămân mișcați în interior, până acolo că încep să îl urmeze pe Isus, uneori cu prețul vieții.

*

Distribuie cu: