Matei  24,37-44
În acel timp, Isus le-a răspuns discipolilor săi: „Cum a fost în zilele lui Noe, tot aşa va fi venirea Fiului Omului: căci, cum era în acele zile dinaintea potopului, când oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua în care Noe a intrat în arcă şi nu şi-au dat seama până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Atunci vor fi doi pe câmp: unul va fi luat, iar celălalt va fi lăsat; două vor măcina la moară: una va fi luată, iar cealaltă, lăsată. Vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi în ce zi vine stăpânul vostru! Dar aceasta s-o ştiţi: dacă ar şti stăpânul casei la care strajă vine hoţul, ar veghea şi nu ar lăsa să i se spargă casa. De aceea, fiţi şi voi gata, pentru că Fiul Omului vine în ceasul la care nu vă gândiţi!”

Comentariu
Isus după ce prevestește distrugerea templului din Ierusalim, eveniment care va avea loc în anul 70 d. Cr., îi îndeamnă pe ucenici să rămână vigilenți, pentru a nu fi surprinși nepregătiți de cele ce aveau să vină. Deși, ucenicii vor să afle care este „semnul venirii sale și al sfârșitului lumii” (v. 3), Mântuitorul nu le satisface această curiozitate („Despre ziua și ceasul acela nu știe nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci doar Tatăl” – v. 36), ci le îndreaptă atenția de la „când” la „cum” vor putea ei fi gata să-l întâlnească pe Fiul Omului venind în slavă.

Dacă Isus nu a voit să ne spună când va veni și când va fi sfârșitul lumii, înseamnă că acest lucru nu este important pentru mântuirea noastră. Cei care încă mai cred în născocirile unor șarlatani dau dovadă că nu-l au pe Cristos drept unic Învățător și Domn.

Totuși, deși Isus nu le spune ucenicilor când va veni, le cere să rămână vigilenți. Și pentru a-i ajuta să înțeleagă mai bine învățătura sa le amintește exemplul lui Noe: „Cum a fost în zilele lui Noe, tot aşa va fi venirea Fiului Omului”. Dar cum a fost „în zilele lui Noe”?

Citim în Cartea Genezei că în zilele lui Noe, „Domnul a văzut că răutatea omului pe pământ era mare și că toate gândurile plănuite de inima lui erau rele tot timpul” (Gen 6,5). Dumnezeu constată, așadar, o stare generală de pervertire a omului, manifestată mai ales prin nelegiuire: „pământul era plin de nelegiuire” (v. 11).

A trăi într-o astfel de lume nu se mai numește viață, ci supraviețuire, iar cel „care umblă cu Dumnezeu” își dă imediat seama de acest lucru, în timp ce toți ceilalți sunt ocupați, cum spune Isus, doar „să mănânce, să bea, să se însoare și să se mărite”, nu-și mai dau seama, adică nu mai fac deosebirea dintre o viață adevărată și o viață suportată, între bine și rău, între lumină și întuneric, între dreptate și nedreptate, între cinste și hoție, între iubire și ură, între păcat și har.

Astfel de epoci în care, cum spune Isus, „se înmulțesc fărădelegile iar dragostea multora se răcește”, cer de la sine o schimbare radicală, o renaștere.

Câte „lumi” nu s-au prăbușit și s-au sfârșit de-a lungul istoriei sub greutatea propriei lor „nelegiuiri”! Toate aceste prăbușiri, înregistrate de istorie ca dezastre și catastrofe, au însemnat pentru „cei care au umblat cu Dumnezeu”, un nou început, o nouă șansă, o nouă viață!

Sfânta Scriptură ne spune că singurul om care „umbla cu Dumnezeu” și care și-a dat seama de venirea potopului, adică de iminenta prăbușire a lumii în care trăia, era Noe.

Umblând cu Dumnezeu, Noe și-a „dat seama” (sunt cuvintele lui Isus) de precaritatea unei vieți reduse la aspectul ei biologic: a mânca, a bea, a se însura, a se mărita. Isus nu spune că aceste lucruri ar fi rele, însă ne avertizează că ele au puterea de a ne acapara toate aspirațiile și energiile vieții, astfel încât să nu mai trăim decât pentru ele.

Timpul adventului pe care-l începem astăzi este o ocazie potrivită pentru „a umbla cu Dumnezeu”, adică a practica vigilența și atenția spirituală, după ce constatăm cu toții pericolul pierderii în preocupările, grijile, problemele, poftele și plăcerile lucrurilor trecătoare.

De asemenea, adventul este un timp prielnic pentru luarea unor hotărâri bune, în special hotărârea de a separa, așa cum face Dumnezeu însuși. În timp ce potopul „i-a luat pe toți”, Dumnezeu „pe unul îl ia, iar pe celălalt îl lasă”, ceea ce înseamnă că în veșnicie nu poate intra chiar totul. Putem „separa” bazându-ne pe un criteriu foarte simplu: să luăm și lăsăm (din ceea ce întâlnim, vedem, auzim), ceea ce ar lua și ar lăsa Dumnezeu însuși.

Trăită astfel, vigilența poate deveni treptat un stil de viață, un mod de a fi și de a trăi în vremelnicia acestei lumi, după logica cuvântului lui Dumnezeu, singurul despre care Isus ne-a asigurat că va rămâne: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Lc 21,33).

Din Izvoarele franciscane
FF 625: „Într-o zi veni la Assisi un tânăr nobil din familia Di Lucca doritor să intre în Ordin. Dus în fața lui Francisc, a îngenuncheat și cu lacrimi în ochi îl implora să-l primească. Dar, privindu-l cu atenție, omul lui Dumnezeu a cunoscut, luminat fiind de Dumnezeu, că tânărul nu era mișcat de duh: «Om mizerabil și trupesc, – i-a spus sfântul – de ce crezi că-l poți minți pe Duhul Sfânt și pe mine? Tu verși lacrimi trupești iar inima ta nu este la Dumnezeu. Pleacă de aici pentru că nu există nimic spiritual în tine».

Abia terminase de rostit aceste cuvinte, când i s-a spus că părinții tocmai au sosit în grabă ca să-l ia și să-l conducă acasă. Tânărul, fugind numaidecât spre ei, s-a întors liber acasă. Frații au rămas uimiți și-l lăudau pe Dumnezeu în slujitorul său”.

Distribuie cu: