De la sfânt la omul de rând © Mitch Hodge / Unslash

Distribuie cu:

Interlocutoarea mă examinează exigentă: „Ordinea divină nu este aceeaşi cu cea umană. Noi, oamenii, avem alte repere, alte nevoi aici, pe pământ”. Mă încumet: „Totuşi, trebuie să ne străduim să ne asemănăm cu cel care ne-a făurit după chipul său”.

„Tocmai de aceea – mă întrerupe – trebuie să urmăm pilda Mariei, care, stând la picioarele Domnului, asculta cuvântul lui (Lc 10,39). Maria şi-a ales partea cea bună, care nu-i va fi luată, ne asigură Mântuitorul”. Îi dau dreptate neordonatei doamne. Cum să îi respingi un citat din Sfintele Scripturi, pe care îl recită atât de corect. Nu e singura pildă prin care Cristos răstoarnă „normalitatea” convingerilor noastre. Căci, dacă ne punem în locul Martei, primul impuls ne face să-i repetăm spusele: „Doamne, nu-ţi pasă că sora mea m-a lăsat singură să servesc?”. Slujirea impune disponibilitate, rânduială, aceasta a noastră, a oamenilor. În scena biblică, nu peste mult timp, oaspeţii vor căuta dacă pe masă au fost puse cele cuvenite. Maria va fi uitat demult de foame! Cine, ascultându-l pe Învăţătorul, nu ar cădea în extaz? Dar, la un moment dat, până şi ucenicii rupeau spice de grâu (cf. Lc 6,1).

Îi atrag doamnei atenţia că totuşi în viaţa noastră este nevoie şi de ordine, nu doar de căutarea celor spirituale. Îmi citează din nou: „Marta, Marta, pentru multe te mai îngrijorezi şi te frămânţi”. Căci Maria, ascultând, întreprindea o altfel de ordine, clarifica îndoieli sau ezitări ale sufletului.

Încă o dată m-am convins că omul obişnuit, de rând – nu în sensul peiorativ, ci ca simplu trăitor în această lume, fără trimiteri la un statut social semnificativ – adaptează la propriul confort chiar şi cele mai înalte îndemnuri şi îndrumări. Învăţătura evanghelică este considerată, de multe ori, ca un meniu à la carte, putând să fie adoptată sau suspendată în înţelesurile ei, nu întotdeauna uşor de descifrat, după cum dictează circumstanţele. Dar nu cumva credinţa fiecăruia este aproape o erezie? Iar felul nostru de a crede, de a ne conecta la spiritualitate, este o perpetuă ajustare? Ne mai frământă îndoieli de felul: cum îl înţelegem pe Dumnezeu? Oare interpretarea credinţei nu se vădeşte tocmai în felul de a o pune în practică, de a o trăi în relaţia cu semenii, atunci când se verifică adevărul propriei înţelegeri a adevărului, autenticitatea raportării la bine?

Constatăm tot mai des neconcordanţe cu sensul autentic al învăţăturii, înţelegeri arbitrare ori îngustimi ale intuiţiei, reducere la cât încape într-o minte neordonată, neaerisită, plină de concepţii stătute, idei primite de la alţii şi combinate nociv. Într-un conservatorism stagnant şi o anchilozare arhaică, frânturi din creştinism ne vin transmise ca valoare de ansamblu, enunţate şi experimentate ca „întregul” adevăr, iar credinţa este „redusă” la segmente, dar ambalate ca reprezentând totul.

Cât rămâne din mesaj pe traseul transmiterii? Trăirea sfinţilor evoluează la un nivel suprauman. Noi, cei ce le receptăm formularea grăită a exemplului, suntem, de cele mai multe ori, supuşi grijilor materiale, rar înălţând capul mai sus de linia paralelă cu devălmăşia clipei. Mesajul se formulează pe înţelesul primitorului şi ajunge să fie într-o formă total reconstituită în mintea şi sufletul acestuia. Evangheliştii – nu doar cei patru –, apostolii, Părinţii Bisericii, filozofii creştini, dar şi creştinii, în general, au preluat cât şi cum au putut din mesajul cristic. Foarte rar, sfinţii au avut ucenici la fel de sfinţi. Putem cita, de pildă, cazul sfântului Francisc din Assisi şi cel al discipolului, mult mai şcolit decât maestrul, sfântul Anton de Padova. Uneori citim despre viaţa acestor exemplare umane care depăşesc „normalitatea” şi desluşim admiraţia celui ce o scrie, însă nici el nu ajunge decât arareori la depăşirea normei, atingând treapta de sus a trăirii în lume sau chiar depăşirea treptei în cazurile sfinţeniei absolute.

Iar noi, ceilalţi, ne rezumăm doar la interpretarea interpretărilor şi o aplicăm, în deplină comoditate, conform antrenamentului inimii şi minţii noastre. Procedăm aşa pentru că nu ne mai punem întrebări, nu mai avem timp pentru „mirare”, minunare. Lumea noastră este spartă spiritual (our spiritually broken world, cum o numeşte părintele Alexander Schmemann în compendiul său de predici, The Virgin Mary). Ne lipsim singuri de libertatea de a gândi, de posibilitatea de a ne hotărî adevărul propriei noastre persoane. Şi apoi ne rostuim cum ne place.

Marta din pericopa evanghelică se comportă ca o gazdă cu simţul răspunderii, al datoriei de împlinit, aşa cum o cer regulile convieţuirii umane, cum ne sunt transmise de la cei dinainte ori cei din jur. Oaspetele ei, Dumnezeu, era în acel răstimp şi om. Or, ca invitat la masă, trebuia să i se asigure ceea ce se cuvenea, conform cutumelor ospeţiei. Şi, cu siguranţă, nu era singur. Deja, de ceva vreme, umbla însoţit de cel puţin un „martor” al minunilor şi îndreptarelor sale care, înregistrate, au ajuns până la noi.

Aşadar, cineva trebuia să şi trudească. Însă Marta, la un moment dat, chiar oboseşte. Ori poate se aprinde în ea sentimentul nedreptăţii: de ce doar eu să mă zbat? Şi nu se adresează surorii, ci celui care o ţinea absorbită în cuvânt. Iar Învăţătorul îi dă dreptate Mariei. Aceasta ar fi interpretarea ad litteram. Dar, de fapt, pasajul biblic poate îi sugerează Martei şi nouă deopotrivă că putem să ne dedicăm şi slujirii vieţii, împlinirii rostului pentru care suntem aici, dar să nu ne risipim în defavoarea mântuirii.

Oare lucrurile nu se petrec la fel şi cu interlocutoarea mea, cea cu casa în veşnică dezordine? Lasă să fie copleşită de neorânduială, dar citează cu precizie din învăţături, pe care le interpretează în felul său. Le adaptează cât mai comod, cât mai convenabil la propria vieţuire.

Noi cui să îi dăm dreptate?

* * *

Material publicat în ediția tipărită a revistei Mesagerul sfântului Anton,
An XXVI, nr. 157, noiembrie-decembrie 2019.

Distribuie cu: